Mihai Lungeanu are o calitate pe care nu poţi să n-o remarci, de cum îl cunoşti şi îl asculţi. Harul de a transforma, pe loc, cuvintele în imagini. Îţi descrie o sumedenie de întâmplări şi imediat le vezi alături de tine.

Din trei fraze, una se referă la teatrul radiofonic. Pe care îl respiră. Aşa îţi dai seama cel mai bine ce înseamnă pasiunea.

Ce ne însoțește toată viața

Hai să începem cu prima scenă. Eşti copil, părinţii te-au certat. Ai făcut o boacănă. Îţi spun să stai în camera ta, să înveţi. În acest timp, în odaia alăturată auzi voci, paşi, obiecte mişcate. Şi tu ce faci? Asculţi. În mintea ta îţi construieşti povestea. Pe baza sunetelor. Vezi cu ochii minţii ce se întâmplă dincolo.

Citește și:

De aici şi concluzia interlocutorului meu. ”Noi facem teatru radiofonic încă de mici. Teatrul radiofonic se vede cel mai bine cu ochii închişi. Închidem ochii şi vizualizăm propriul film, al propriei noastre implicări în poveste”. Pentru că despre asta este vorba în acest areal. Despre poveste.

Fiecare cu locomotiva lui

Şi un alt reper demn de reţinut. Totul se face cu ”materialul clientului”. Se referă la sensibilitatea, cultura, imaginaţia ascultătorului. Fiecare îşi imaginează propriul spectacol.

Auzi un câine lătrând. Îţi imaginezi acel câine. Dacă ai 1.000 de ascultători, vor fi 1.000 de câini. Fiecare ”vede” în felul său acel câine.

Citește și:

Sau auzi o locomotivă. La 1.000 de ascultători vor fi 1.000 de locomotive. ”Sunetul creează o relaţie personală cu ascultătorul. Eu mă gândesc la câinele meu, la locomotiva mea. E o relaţie directă, nemediată de cineva anume”.

Îşi aminteşte de oameni pe care i-a cunoscut. Ascultaseră acelaşi spectacol radiofonic. ”Întâmplător, era spectacolul meu”. S-au certat între ei. De ce? Fiecare înţelesese altceva pe baza a ceea ce auzise.

Fiecare îşi construise propria poveste. Din voci, sunete, vibraţii. Mentalităţile, bagajul de cunoştinţe nu coincid.

Te adresezi microfonului

Citește și:

Actorul se adresează microfonului. Lui îi spune fiecare cuvânt în parte. ”În fața microfonului ești singur. Tu cu sunetul”.

Au fost actori care aveau tendinţa să vorbească între ei, transmiţând replicile de la unul la altul. ”Le spun despre legea microfonului”.

Vocea actorului, după cum e construită, în fiecare respiraţie, îmi spune mie, ascultătorul, cum e personajul. Timid, avar, războinic.

În acel moment eu, ascultătorul, devin parte din naraţiune. Mă aflu în mijlocul personajelor. Aproape că le pot atinge.

Cele trei puncte

Liniştea. Nu e totuna cu tăcerea. ”Am descoperit utilitatea celor trei puncte”. Ştiţi că la finalul unei fraze scriitorul pune uneori trei puncte. Te lasă pe tine, cititorul, să înţelegi ceva.

Când rosteşti cuvintele în faţa microfonului, pui anumite accente, prelungi. Transmiți ceva dincolo de vorbe. ”Cineva m-a întrebat dacă cele trei puncte trebuie citite. Eu i-am explicat că acele trei puncte trebuie jucate”.

Șoapta timbrată

Respiraţiile. Câte cuvinte rosteşti între clipa când inspiri şi cea în care scoţi aerul din plămâni. ”Respiraţia e ea însăşi o poveste”. Resorturi fizice şi artistice.

Gâfâiala nu face parte din latura estetică. Dar când rosteşti ceva şi apoi îţi continui ideea printr-o expiraţie prelungă, e ca şi cum e descris un întreg tablou.

Şoapta timbrată. Alt poem în sine. Vorbeşti încet, dar în așa fel încât auditoriul să perceapă fiecare literă.

A mai descoperit ceva de-a lungul carierei sale, chiar şi la marii actori. E o mare diferenţă între omul pe care îl ştii de pe scenă şi vocea sa.

Zgomoteca

Ne aflăm în studioul de înregistrări. Îi vedem pe actorii care îşi citesc textul. În jurul lor dansează o sumedenie de zgomote.

O piesă de război. Bubuituri, scrijelituri. Alt scenariu. Necunoscutul merge prin ploaie. Bate vântul. Paşi pe caldarâm.

Spectatorul aude sunetele. Fac parte din ceea ce se numeşte zgomotecă. Sau colecţia de sunete.

La Radio România se află obiecte folosite dintotdeauna pentru atmosferă. Unele își fac și azi simțită prezența. Pantofii de damă sau bărbăteşti. Tocuri. Trepte din lemn, din fier, pe care paşii coboară, urcă. Uşi, ferestre, pietriş, marmură.

Cu ajutorul hârtiei se conturează șuierul vântului. Cu apa dintr-un lighean sunt formate, auditiv, valurile. Când vrei să scrii o carte poştală nu ai decât să plimbi uşor peniţa pe o filă. Te hârjonești prin iarbă şi foşnetul primăvăratic al ierbii reiese din frecarea benzii de magnetofon.

În câte feluri se închide ușa unei mașini

Decorul sonor este însă mult mai amplu. Muzica îşi are rolul ei, dând amplitudine dialogurilor, întâmplărilor. Sunt modelate, amplificate, emoţiile. De la iubire până la teamă.

Pe plan european se pune azi mai mult accent tocmai pe atmosfera sonoră. ”Vocile actorilor nu mai sunt în primul plan”.

Aşadar în jurul actorilor sunt alţi oameni care mânuiesc toate obiectele acelea, în funcţie de necesarul unei scene.

Tehnica evoluează. Azi ai la dispoziţie colecţii de zgomote imprimate pe suporturi avansate. De pildă, când se închide uşa unei maşini. Credeţi că e simplu?

Sunt sute de feluri de zgomote cu închiderea unei uşi. Se face diferenţa şi în funcţie de viteza cu care o manevrezi. Regizorul alege un anumit sunet care să îi caracterizeze personajul. Calm ori scos din sărite. Ca-n viaţă…

Brâncuși. Prin vocea lui Ștefan Iordache

Îşi aminteşte de Ştefan Iordache. În studio intră personajul Brâncuşi. Trăindu-și ultimele zile. Stă la o măsuţă şi îşi rosteşte gândurile. Şi ciopleşte. Aşa a vrut actorul să facă scena. La măsuţă.

Lângă el era regizoarea tehnică. Ea bătea cu ciocănelul şi cu dăltiţa, în piatră. Aduse pentru acest rol de la Liceul de Artă ”Nicolae Tonitza”. Oricum e aproape de clădirea Radioului Naţional, pe strada Berthelot.

Literele se intercalau cu sunetele. Cu dalta. Cu piatra. Brâncuşi repira prin munca sa. Dacă închizi ochii, îl vezi în atelierul său. ”Ştefan Iordache a vrut să fie în acea atmosferă. Cu timpii, cu ritmul sugerate de text. Pentru mine a fost o lecţie. Am înţeles ce înseamnă să transmiţi”.

Vocile și eternitatea lor

Florin Piersic. Îşi îngrijeşte nu fiecare cuvânt, ci fiecare ”bucăţică de cuvânt”, în sensul profesionistului desăvârşit, care nu lasă nimic la voia întâmplării.

Au fost şi alţi mari actori ai scenei româneşti cu care Mihai Lungeanu a colaborat. George Constantin, Ovidiu Iuliu Moldovan, George Mihăiţă, Horaţiu Mălăele, Victor Rebenciuc, Ion Caramitru, Dorel Vişan.

Mircea Albulescu. La radio a făcut ultimul său rol, înainte de-a pleca spre neuitare. Vocile trăiesc în eternitate.

Cum renaște o piesă pe calea undelor

A montat două, trei sau chiar cinci spectacole pe an. Din momentul în care ai pornit cu un proiect, poate să dureze şi câteva luni, ba chiar şi aproape o jumătate de an, depinde de amploare, până când piesa va fi transmisă pe calea undelor.

Textul e mai întâi adaptat de regizor. Să devină audibil. Nu se elimină şi nici nu se pun cuvinte noi. Dar e ca la croitor. Ai un material şi mai iei de colo, adaugi dincolo, să iasă în final un costum perfect. Anumite pasaje le intercalezi după altă formulă, unele replici îşi schimbă locul.

Ajungi la sensul dorit. ”Îţi imaginezi actorul pe care îl vei distribui. Te gândeşti şi la ascultător, dacă va avea răbdare să urmărească întreaga piesă”.

A doua fază e legată de stabilirea distribuţiei. ”Sunt actori alături de care lucrez ideal. Alții sunt mai grăbiți. Le spun mereu că nu trebuie să fii mai bun ca altcineva, ci mai bun ca tine. Să te surprinzi”.

Urmează editarea. Elimini posibilele greşeli, sunete de care nu ai nevoie, creezi o anumită legătură între voci. ”Lipim vocile, cum spunem noi”. Pentru două ore perfecte se înregistrează patru sau șase ore.

Vine și etapa legată de îmbrăcarea vocilor în atmosferă. Asta înseamnă şi muzică, şi efectele sonore.

Câteva date despre echipă

Echipa din spatele fiecărui spectacol e complexă. Regizorul artistic, precum eroul acestui material. Regizorul tehnic, cel cu responsabilitatea înregistrării şi a calităţii sunetului. Regizorul muzical. Regizorul de studio.

Redactorul alege un anume text pentru a fi transpus în noua lume a eterului, ţinându-se cont de impactul asupra publicului.

Câţi sunteţi, în total, în sfera aceasta? Domnului Lungeanu nu-i e prea greu să-i numere pe toţi. ”Cinci regizori artistici, trei sau patru regizori tehnici, doi sau trei regizori muzicali, trei sau patru regizori de studio”.

Programul lui Ion Vova

Povestește cum lucra marele regizor Ion Vova. Dimineaţa, la şapte şi jumătate, artiștii veneau la Radio. Era o încântare pentru ei să se întâlnească şi să discute despre ce a mai jucat fiecare. Aveau replicile pentru piesa radiofonică. În compania coordonatorului le citeau de câteva ori.

Când intonaţia şi ritmul erau considerate în bună regulă, se trecea la înregistrări. De fiecare dată între orele opt și zece. În prima parte a zilei.

Ion Vova obişnuia să se refere la bucuria acelor momente. ”Cred că pentru un actor teatrul radiofonic e un mod de a-și întreține starea. În niciun caz nu e pentru câștigul financiar”, consideră Mihai.

Constantin Lungeanu în luminile ”Alhambrei”

Vă propun, în continuare, să urmărim firul carierei şi al vieţii omului şi regizorului Mihai Lungeanu. Tatăl său a fost actorul Constantin Lungeanu, cel care în perioada interbelică strălucea sub liminile rampei, la Bucureşti, în Teatrul ”Alhambra”, şi la Paris, format sub bagheta unei stele, Lucia Sturdza-Bulandra.

Încă un fapt, demn chiar de istorie, e legat de vocea sa, imprimată pe discurile de ebonită, după melodiile compuse la vremea aceea de Ion Vasilescu. ”Vrei să ne întâlnim sâmbătă seara?” sau ”Hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea”.

Fiul, Mihai, creşte într-o casă frecventată de mari artişti. ”Aveam vreo 12 ani” când l-a cunoscut pe Emil Botta, de la care a primit o carte, cu tot cu dedicaţie, ”Întunecatul April”.

Una dintre poezii e mai vizuală. E prima oară când îşi imaginează o lume, în baza versurilor, dându-și seama că ”în spatele cuvintelor sunt mereu imagini”. Cu o anumită nuanţă, adaugă vorbitorul. Nu sunt ale autorului, ci ale cititorului.

Cuvinte pline de emoţie. ”De la tata mi-a rămas autoritatea celui care şi-a respectat meseria şi care n-a făcut compromisuri. Avea puţini prieteni, dar foarte buni. Mi-a transmis valori în care şi eu cred”.

Profilul lui Bălcescu, la examen

Junele e admis la Facultatea de Regie din București, în 1972. După un examen deloc simplu. Pe lângă citirea unei poze și analiza unui tablou, vine proba de Limba Română. în care a construit, din povestirea scrisului, profilul lui Bălcescu, luând ca reper opera lui Camil Petrescu.

Între profesori l-a avut pe Radu Penciulescu, ”un pedagog foarte subtil”. Le spunea studenţilor că rolul său e de a le arăta ce nu trebuie să facă. ”Era un mod de a te determina să cauţi soluţii, şi mai ales să citeşti”.

Ei, cititul, oftează. ”Hrana noastră zilnică”. Învăţăceii schimbau între ei cărţi. Și povesteau ce aflaseră din lecturi. ”Alte timpuri!”. Urmează cele trei puncte care trebuie să vorbească de la sine…

”Nu îmi place termenul de public”

După absolvire, primeşte repartiţie tocmai la Teatrul din Petroşani, unde a stat trei ani. Mai întâi, a locuit în clădirea Thaliei. ”Nu era totuşi un divorţ între viaţa socială şi cea profesională”.

De ce nu mă miră? Am avut, de curând, ocazia să aflu cum o tânără actriţă, în anul de graţie 2019, a fost nevoită să doarmă în teatru, la Reşiţa. De ce nu se putea acelaşi lucru şi în 1976, la Petroşani?!

Prima piesă pe care a regizat-o a fost ”Procurorul’, a unui dramaturg bulgar. Nu s-a dat în lături să pună mâna şi să construiasă decorurile, alături de electricieni, de maşinişti şi de restul personalului tehnic.

Dincolo de ce învăţase în şcoală, cum se face un caiet de regie, cum lucrezi cu actorul şi cu dramaturgul, la Petroşani a descoperit că teatrul e o instituţie complexă, formată din oameni care au grijile şi aspiraţiile lor.

La fel de amplă este situaţia şi în cazul spectatorilor. Fiecare cu percepţia, cu propriul caracter. ”Nu îmi place termenul de public. E ceva impersonal, greu de palpat. Spectatorii sunt oameni”.

Cariera sa urmează un periplu prin ţară. Peste tot a lăsat o parte din sufletul său. În Reşiţa, Piteşti, Brăila. ”Experienţa acelor drumuri prin teatrele din ţară se poate subsuma unui gând. Slujeam o meserie care avea ca scop bunăstarea celuilalt. Spectacolul e făcut pentru oameni”.

”Teatrul radiofonic este imens”

Anul 1992 reprezintă un prag definitoriu al vieţii sale. Se produce întâlnirea cu teatrul radiofonic. Era director al Teatrului ”Maria Filotti” din Brăila şi se derula un eveniment artistic în colaborare cu o trupă basarabeană din Cahul. Ocazie pentru vizita unei echipe a postului naţional de Radio, din care făceau parte regizorii Dan Puican şi Cristian Munteanu.

Oaspeţii sunt încântaţi de modul exemplar în care actorii propunţă o Limbă Română curată, ba chiar neaoşă, în expresii. Ca atare, li se face propunerea să meargă la Bucureşti, să înregistreze piesa respectivă.

A doua zi s-au urcat într-un autocar. ”De cum am ajuns în studio, m-a fascinat microfonul. Şi în special felul în care vocile se schimbă, cum sunt aşezate în prim-plan şi în plan secund”.

Cristian Munteanu remarcă imediat reacţia lui Mihai Lungeanu şi îi propune să intre în expresivitatea radiofoniei. ”Eu i-am spus că nu ştiu nimic. El mi-a răspuns că nu e o problemă, voi învăţa”.

Aşa a și făcut, din 1994 până azi. A învăţat. Ba chiar are curajul să recunoască, după mai bine de 100 de piese montate, că încă nu ştie tot. ”Teatrul radiofonic este imens. Îl compar cu oceanul”.

Semințe de optimism?

Să înveți practic la locul de muncă. După îndemnul din urmă cu 27 de ani. Nu-i întâmplător. L-am întrebat pe Mihai dacă în facultăţile de profil e deprins și teatrul radiofonic. ”Din câte știu, nu”.

A încercat un asemenea demers, episodic, la UNATC. De câţiva ani, la Târgu Mureş, predă cursuri de educaţie teatrală radiofonică. Prin eforturi personale a încercat să atragă spre Radio tineri care să preia ştafeta regiei artistice. Nu are, pentru moment, cine știe ce motive de optimism.

Latura didactică a omului din fața mea nu s-a redus doar la atât. Ani la rând a susținut în Capitală ore de educație teatrală, în colaborare cu Mirela Nicolae, de la Radio România Cultural. A nu se înțelege că elevii, de clasa a V-a, învățau despre teatru. Era o formă de a le dezvolta abilități. Memoria, creativitatea, dicția. ”Am încercat să-i învăț să se exprime”.

În Deva, de astă dată cu elevi de liceu, susținuți de Centrul Cultural, în cadrul programului ”Teatrul ca disciplină de viață”, au fost puse în scenă patru spectacole. În definitiv, tot dezvoltarea personală are prioritate.

Îmi permit să-l numesc profesor. Ei bine, profesorul Lungeanu a urcat spre Munții Vrancei, până în satul Vintileasca, descoperind bucuria unor puștani de a-și depăși limitele. Tocmai ei, care parcurg două ore, pe jos, de acasă până la școală. Și încă două ore pe drumul de întoarcere. Zilnic.

Și-au făcut costume. Au realizat decoruri. Sprijiniți de profesori. În final, chemându-și părinții. Să vadă. Să asculte. Spectacolul de teatru.