N-am ştiut până acum că trebuie să parcurgi mai bine de zece kilometri ca să dai ocol Lacului Morii.

Aud de la locuitori ai cartierului Crângaşi că, deşi trăiesc de o viaţă în preajma imensului luciu de apă, nu au făcut niciodată o excursie de jur-împrejurul unui obiectiv despre care s-a spus că are menirea principală de-a apăra Capitala de inundaţii. În subsidiar, de agrement.

Între două lumi

Ne-am dat întâlnire, oameni din tot orașul, ca să ne cunoaștem mai bine urbea. Măcar o parte de ea.

Ora stabilită e respectată. Plecarea! Toţi fac paşi tinereşti. Coloana şerpuieşte mai întâi pe aleile parcului, apoi urcă scările, spre dig. Blocurile ne salută din balcoane minuscule. Leneşe valuri se preling spre ţărm, balansând întinderea plumburie. Doar pescăruşii ne întreabă ce căutăm. Suntem între două lumi…

Citește și: Picanteriile din viața lui Harding și Roosevelt, doi președinți americani iubitori de femei frumoase

De-acum încolo, numai pe coama betonată ne îndemnăm umbletul, neapărat vioi. Dacă lâncezeşti, te prinde din urmă briza, muşcând din nasuri şi din buricele degetelor. Abia pot să fac fotografii!

În stânga noastră e apa, imperturbabilă. Pe când în dreapta sensului notru de mers peisajul se tot schimbă. Gata cu geometria orăşenească. Începe domeniul buruienilor şi al gunoaielor. Hale industriale în plan secund. Se termină şi acestea. Vin pâlcuri de case. Zgribulite pe după conturul sec al pomilor desfrunziţi. Apoi numai câmpul. În depărtare stau la pândă acoperişurile tăcute ale cartierului Giuleşti-Sârbi.

Pe insula coloanelor

Prima oprire o facem pe insula numită simplu, Lacul Morii. Aici ar fi trebuit să exulte agrementul. În schimb, ne sar în ochi doar ruinele vechilor planuri. Trecem peste o pasarelă cariată. Mare atenţie pe unde calci! Cioburile şi cutiile de bere dansează în voia lor.

Ne întâmpină o fâşie îngustă de pământ, având pe ambele laturi câte un rând de coloane, încă impunătoare prin deschiderea lor. Marchează ceea ce ar fi trebuit să fie debarcaderele. De bărci, de vaporaşe.

Insula se rotunjeşte, cu cât înaintăm spre centrul ei. Nu înainte de-a saluta gura, hâdă, a unei fântâni. Cică fusese proiecată să fie arteziană! În fapt, o ladă pentru gunoi! Păcat numai de onduleurile sale, dând impresia unui nufăr.

În jocul razelor soarelui vedem un chioşc, cu o cupolă zburând la vreo zece metri înălţime, sprijinită de patru stâlpi pătrăţoşi. Andrei ne avertizează să nu intrăm sub pălăria aceea. Există riscul să ne trezim cu bucăţi de tencuială în cap.

Puțină istorie

Ne strângem pentru o primă reuniune de informare. Deşi, în general, lumea ştie istoria acestor locuri. Amenajarea lacului a început în 1985, iar un an mai târziu porţile barajului Ciurel se închid. Damboviţa e zăgăzuită.

În mijlocul aducţiunii de azi era o seculară biserică. Iar în cimitirul din vecinatatea ei s-ar fi aflat 11.000 de morminte. Nu se ştie câte oseminte au fost dezhumate, înainte ca întreg spaţiul să fie definitiv transformat.

Am întâlnit multe cruci pe marginea lacului. Tot atâtea lacrimi de pe urma celor care s-au înecat în apele dominate de pericolul vârtejurilor şi de sumbre legende din adâncuri.

Cât despre latura recreativă, aceasta a rămas o himeră. Deşi, dacă memoria nu-mi joacă feste, ţin minte că la începutul anilor ’90 văzusem, în apropierea insulei, epava unui vaporaş, agăţat de malul abrupt. Oricum, nu aud pe nimeni care să bage mâna-n foc pentru vreo fanfară, în foişor. E drept că a fost un concert, cu mulţi ani în urmă. Al formaţiei “The Prodigy”, pare-se.

Bariera Capitalei

Ne dezmorţim, din nou, în mersul viguros. Numai că orice drum trebuie, musai, să aibă şi o barieră. În cazul de faţă, o namilă din beton, lungă de vreo trei metri, înaltă aproape cât un stat de om şi îmbrăcată în desene şi cuvinte colorate cu multă imaginaţie.

Presupun că asta ar trebui să fie un fel de graniţă între Bucureşti şi judeţul Ilfov, pentru că tocmai am intrat în satul Roşu. Digul s-a terminat şi el. Suntem, cum s-ar zice, pe teren stabil.

Mă întreb totuşi cine o fi plantat magaoaia asta. Bucureştiul? Sau vecinii săi, judeţeni? Vă mai spun că, înainte de “vamă”, am trecut peste un pod. Salutând albia Dâmboviţei, în amonte de lac.

Cum intrăm în sat, cotim la stânga, rămânand conectaţi la peisajul lacustru. Noua cale e de astă dată mai strâmtă. Suntem însoţiţi de zidurile caselor sau de garduri. Observ ce scrie pe o plăcuţă, oficială. Aleea Lacul Dâmboviţa.

Păi, cum se numeşte, până la urmă, aria aceasta? Ori te pomeneşti că partea dinspre Capitală e “Morii”, iar cea a Ilfovului, “Dâmboviţa”?!

Balta vecină cu lacul

Nu ai cum să urmezi cu fidelitate linia lacului, întreruptă de canalul Argeş. Aşa e indicat şi pe hartă. În fapt, un jgheab, lat de câţiva metri, pe care apa fuge, nervoasă. Nu înţeleg denumirea. Argeşul e departe de locul în care mă aflu.

Suntem obligaţi să facem un ocol, ciupind Bulevardul Uverturii. Aici e podul rutier care te invită, printr-un panou impozant, în comuna Chiajna. Trecem peste canal şi ne îndreptăm spre busola noastră de bază. Dar până acolo mai avem un obsacol.

Străbatem o străduţă eşuată într-o baltă cât toate zilele. Demult nu am mai văzut noroaie atât de vesele! Îşi dau aere de nemurire. În apropiere se ridică, semeţe, câteva blocuri. Coloana noastră înaintează greoi. Ne strecurăm pe o cărare, scăpată ca prin minune de vitrega soartă. Aleea Lacul Morii. Hopa! Lacul Morii. Nu mai e Lacul Dâmboviţa?!..

Numai depărtările sunt interesante

Ajungem, în scurt timp, pe o limbă de pământ. Andrei ne spune că, din punctul lui de vedere, acesta este cel mai interesant punct de belvedere. Imaginea panoramică ne dezvăluie, ca într-un film, Bucureştiul. De la clădirile centrale, sticloase, până la coşurile de fum al suburbiilor.

Recomandabil e să te uiţi numai în depărtare. Dacă întorci capul, în spatele tău îţi dau cu tifla mormanele de moloz. Şi alte mizerii.

Amintirea de pe bocancii noştri

Ne apropiem de finalul călătoriei, îndreptându-ne către impozanta siluetă a bisericii Sfântul Francisc de Assisi, din vecinătatea barajului Ciurel şi a Şoselei Virtuţii.

Ca să încheiem cu o amintire cât mai trainică pe bocancii noştri, străbatem încă un maidan. Şi acesta înnoroit. Cum altfel?!

Până la baraj nu ai cum să ajungi direct, urmând malul lacului. O clădire cu rol administrativ ne stă în cale.

Ghidul nostru ştie ruta ocolitoare, prin spatele bisericii, ajungând în cele din urmă în curtea unui dealer auto. Bine că e poarta deschisă! Alte soluţii oricum nu aveam, înconjuraţi de sârmele şi lacătele unor firme. Dăm bineţe tramvaiului 41.

Concluzie

Concluzie? Stai puţin, să mă curăţ de clisă! Zici că vin din pustiuri, de se uită lumea la mine ca la urs.

Autorităţile noastre, locale, centrale, ar face bine să se gândească la ce ar putea să reprezinte Lacul Morii pentru Bucureşti.

După câtă lume a fost azi în această plimbare, când practic nu ţi se oferă altceva decât nesfârşitul gol, e clar un lucru, cel puţin pentru mine, călătorul.

Ar veni de o mie de ori mai mulţi oameni într-o zonă extrasă din blestemul uitării şi al gunoaielor. Redată civilizaţiei. Pe pariu?!…