O poveste de milioane! Pecou, romanul care a renuntat la marile corporatii pentru Romania

O poveste de milioane! Pecou, romanul care a renuntat la marile corporatii pentru Romania
O poveste de milioane! Pecou, romanul care a renuntat la marile corporatii pentru Romania

După cei 22 de ani trăiți în toate colțurile lumii și 20 de ani munciți în corporații și multinaționale, Olavy-Theodor Pecou s-a repatriat și a ales să-și îndeplinească o dorință pe care o avea încă de pe vremea în care locuia în Bretania: sa deschida prima crêperie-băcănie bretonă din țară.

 

A fugit din România comunistă, în 1982

Pe atunci, soții Petcu, după numele de familie real, pe care mai târziu l-au adaptat în ‘Pecou’, au premeditat și pregătit fuga din România, pentru un viitor mai bun pentru tânărul Theodor, departe de lagărul ceaușist.

>>Familia noastră nu avea „origini sănătoase” (mama mea fusese dată afară de la Opereta Română dintr-un astfel de motiv, iar bunicul meu patern, un „chiabur”, așa cum li se spunea, fusese omorât de comuniști la puțin timp după ce preluaseră puterea în țară. Cert este că părinții mei au părăsit țara în primul rând pentru mine, nu pentru ei. Aveau 38 de ani (mama), respectiv 48 ani (tata), nu vorbeau nicio limbă occidentală în mod fluent, așa că nu aveau cum să spere să-și reclădească o viață profesională și socială în occident.

Planul soților Petcu a fost ținut ascuns până în momentul în care Theodor și mama lui au reușit să fugă din țară.

>>Mama ascunsese certificatele de căsătorie, de naștere, ceva valută, în căptușeală hainelor cu care plecam. În mod oficial, și asta era și versiunea pe care o credeam cu sinceritate, îl vizitam pe taică-miu care lucra în Libia, pe șantier. Dacă aș fi știut adevărul, n-am fi ieșit niciodată din țară. Țin foarte bine minte și acum: m-a tras deoparte un ofițer securist după ce am trecut toate controalele de la Otopeni, să mă întrebe: auzi, tu puștiule, unde te duci tu așa? Neștiind nimic, eu i-am răspuns doar că „mă duc în Sahara, la tata”, și că „mă voi întoarce cu o cămilă”. Pe ofițerul securist, l-a pufnit râsul, în timp ce pe maică-mea, au trecut-o toți fiori, această fiind ultima imagine pe care o păstrez din țara, pe care am părăsit-o în acea zi fierbinte de vara, din anul de grație 1982.<<

Prima noapte în Nisa au dormit pe o bancă de autobuz, împreună cu alți imigranți

Din Libia s-au întors în Italia și au depus actele pentru azil în SUA și Canada unde mai aveau rude. Dar formalitățile mergeau greu. Atunci au întâlnit o altă familie de români în gara Termini din Roma care le-au sugerat să meargă în Franța. Au trecut granița în Franța clandestin.

>>Oamenii din Nisa nu sunt prea prietenoși cu străinii. Și țin bine minte că ne-am oprit prin șase-șapte hoteluri și ne-au refuzat peste tot și pentru că niciunul dintre noi nu vorbea o boabă de engleză, mama vorbea ceva italiană, dar ne-au refuzat pur și simplu.<<

Intâmplarea care a schimbat cursul poveștii. Petcu a devenit Pecou în tărămul de basm numit Bretania

>>A doua zi, am luat trenul de mare viteză până la Paris, unde ne-a găzduit familia de români pe care o cunoscusem la Roma. Am luat legătură cu Oficiul Francez pentru Refugiați și Apatrizi (OFPRA), care ne-a întocmit dosarul de refugiați politici, și ne-a trimis după câteva săptămâni într-un „centru pentru refugiați și apatrizi”, care în mod întâmplător se afla în sudul Bretaniei, mai precis la Piriac-sur-Mer, un mic port de pescari din acea regiune, unde urma să-mi petrec următorii 11 ani din viață, și unde am revenit cu regularitate după aceea.<<, spune Theodor.

Aici a început povestea lui Olavy-Theodor Pecou, în Bretania, la Piriac-sur-Mer, un port cu mici căsuțe situate pe malul oceanului Atlantic. Autoritățile franceze le-au oferit șase luni soților Pecou, pentru a învață limba și noțiunile de baza, necesare reintegrării în viață profesională locală, iar tânărului Theodor aceași durată de timp pentru a învață limba și a se putea integra în sistemul școlar franțuzesc. După această perioadă de acomodare, familia Pecou a primit o locuință socială la Saint-Nazaire, ca mai apoi să se mute în Nantes, ultima capitală a ducilor de Bretania, în care tânărul Pecou a stat până în primul an de facultate.

Bretania și-a pus amprenta irevocabil în sufletul familiei Pecou, dar și în destinul tânărului Theodor

Bretania este specială, o regiune dominată de pescari şi de o cultură care se vrea diferită de cultura franceză, în general. Peisajele îţi taie respiraţia, iar mâncarea abundă în fructe de mare, proaspete şi ieftine, dar și în cea mai apreciată specialitate culinară cu care se mândreşte : clătitele. Les crepers și les galettes, așa cum sunt numite, sunt un adevărat deliciu, un deliciu breton, care avea să fie adus, mai târziu, în România, chiar de tânărul Theodor. Îndrăgostit de tot ceea ce însemna cultură și istorie bretonă, de tradițiile și legendele ei, a pus la păstrare un vis, și-a promis că într-o bună zi, va aduce acasă, pe melegurile strămoșești, o parte din Bretania.

A refuzat cu înverșunare să vorbească acasă o altă limbă decât cea maternă

Și, deși a plecat la vârsta de șapte ani din țară, Theodor nu și-a uitat limba maternă. A plecat în vara anului 1982 cu două cărți, singurele cărți în limba română pe care le-a păstrat până în prezent: „Tarzan” și „După 20 de ani” de Alexandre Dumas.

>>În sinteză, despre mine, aș spune că mă simt în primul rând român (aici îmi sunt rădăcinile și aici au fost sădite, în primii ani de copilărie, acele valori și principii care mă definesc, chiar dacă am conștientizat acest lucru mult timp după aceea), dar și francez (școala și facultatea le-am făcut în Franța, iar grupul Renault, în care am lucrat 15 ani, este cel care m-a format din punct de vedere profesional) și în același timp și breton. Bretania fiind regiunea în care am trăit cel mai mult în Franța, iar acea regiune (celtică) fiind un ținut în multe privințe aparte, în comparație cu celelalte regiuni ale Franței.<<, marturisește Olavy-Theodor Pecou, co-fondator și manager crêperie Nominoë.

 

>>Am avut legături cu Egipt, Arabia Saudită, Emirate, Liban și Siria. Și am stat la Istanbul până în octombrie 99, când m-au trimis la București, și-au dat seama cei de la Renault că fiind român, pot să le fiu de ajutor aici în țară<<, mai povestește Theodor.

În 2002, Renault l-a retrimis în Franța să lucreze. >>Mi-a fost foarte greu la Paris, de unul sigur și, la un moment dat, am demisionat de dorul țării și m-am repatriat.<< – Olavy-Theodor Pecou, co-fondator și manager crêperie Nominoë.

Acasă, în România, Olavy-Theodor Pecou, alături de soția sa, Dana Pecou a decis să-și respecte promisiunea pe care și-a făcut-o pe vremea când era doar un copil și locuia în Bretania, a ales să-și urmeze visul și să aducă acasă, pe meleagurile strămoșești, o parte din tot ceea ce a trăit, a învățat și a iubit în acest târăm de poveste.

Ultimele stiri

Horoscopul zilei - Evenimentul zilei - evz.ro
comentarii pe aceasta pagina postate direct pe Facebook

Leave a Reply


* Accept ca numele si adresa de email furnizate de mine sa fie folosite pentru a participa la sectiunile de comentarii din paginile animalzoo.ro

[wysija_form id="7"]

X