„Marochineria” domnului Oscar îţi deschide uşa către o altă Românie, pe cale de dispariţie. Una în care eşti cel mai important musafir. Şi în care auzi un „bună ziua” de prieten vechi, gata să-ţi îndeplinească dorinţa. Curele de ceas? Curele de pantaloni? Portbancnote?

O întreagă istorie de amprente

Domnul Oscar se plânge că e, încă, un pic bolnav, de la o răceală rebelă. Nimic nu e mai important de reţinut, mai întâi, nici geaca, nici căciula, cât ochii săi ageri care te cumpănesc. Doar o secundă, după ce ai deschis uşa din lemn, cu geam larg, şi cu un pic de scârţ din balamale, apăsând pe clanţa încărcată cu o întreagă istorie de amprente.

Citește și: Oscar 2020. Cel mai bun film este... Premiera mondiala la Gala Academiei Americane de Film

În stânga, vitrina, din care te salută motanul care îşi are locul său bine ştiut, de parcă ar face el însuşi serviciile de gazdă, printre exponatele aşezate cu multă grijă, încât fiecare să îţi desfete privirile. Deasupra tuturor, scris direct pe frontispicipul largii ferestre, stau literele mari, galbene. „Marochinerie”.

Trusa cu ustensile

Înauntru, dulapuri de-a stânga şi de-a dreapta încăperii, destul de îngustă, dar judicios împărţită cu tejgheaua, ea însăşi îmbrăcată în sticlă, pe care maestrul îşi etalează pe dată ustensilele. O doamnă tocmai ce îi solicită o curea de ceas. Clienta adusese micul aparat, doar ce i-ar fi trebuit aripile.

„Ce mai faceţi, doamnă?”. Începe dialogul între doi oameni care deja se cunosc, din câte îmi dau seama. Unul spune una, altul spune alta. Cuvintele par să asambleze şi ele, odată cu degetele meşterului, fâşia din piele, maro. Timpul s-a aşezat, la rându-i, pe scăunelul de lângă uşă, doar să-şi tragă sufletul după aglomeraţia în care îl tot aleargă oraşul.

„Gata!”, exclamă gazda, apoi, la fel de tacticos, îşi strânge trusa şi o pune la locul ei. Mirosul dulceag, al mobilierului cu patină, ne înconjuară pe toţi trei, într-un tablou în care razele dimineţii abia reuşesc să inunde spaţiul, nefiresc de înalt. Tavanul, sprijinit de zidurile lăptoase, ne priveşte impasibil de undeva, cât mai de sus.

Citește și:

“În burta mamei strigam <Hai, Dinamo!>”

Odată ce clienta iese, după ce aşteptasem cuminte să se încheie treaba, povestea noii mele cunoştinţe începe să se ţeasă. Încet. Ca din partea unui adevărat stăpân al clipelor. Vă prezint aşadar un marochiner de-o viaţă, şi din tată-n fiu, pe domnul Oscar Hershkovitz.

Sper că am scris corect numele de familie, îi şi arăt caietul, să-mi confirme, dar nu mă bagă în seamă, căci altul e gândul pe care vrea să mi-l transmită, repede, mai întâi de toate. “În burta mamei strigam <Hai, Dinamo!>”.

Îmi dau seama că vârsta, în cazul său 81 de ani, după cum îmi spune, nu are nicio relevanţă în cazul unui spirit care ştie să rămână mereu tânăr. În special cu un simţ al umorului neîncărunţit. „Şi după moarte tot cu Dinamo o să ţin!”, îi tresaltă sufletul.

Îşi aminteşte, cu ocazia asta, de cei pe care i-a cunoscut cândva, tare demult, pe fraţii Nunweiller, pe Dumitrache, pe Ion Ţârcovnicu. De unii am auzit, de alţii ar trebui să aflu din manualul de istorie.

Magazinul în care am intrat, de pe strada Apolodor, în spatele bisericii Sfântul Spiridon Vechi, ar putea el însuşi să ţină o nesfârşită prelegere despre arta prelucrării diverselor sortimente de piele, în atelierul meşteşugăresc înfiinţat încă din 1937.

„Un băiat de nota zece”. Aurelian Andreescu

Amfitrionul trece de la un sentiment la altul. Zâmbetul i se preschimbă pe dată în umbră, amintindu-şi de Aurelian Andreescu, „un foarte bun prieten şi un băiat de nota zece”, şi de Bimbo Mărculescu. Iarăşi am nevoie de cărţi, ca să aflu de un mare actor al timpurilor demult apuse.

Oftează, în finalul acestui capitol, când se gândeşte câţi prieteni i-au plecat. Unii cu mulţi ani în urmă, alţii de curând.

Îl întreb unde s-a născut şi zice că în Bucureşti, dar imediat umorul îşi face din nou apariţia. „M-am născut în pat”. Că tot am vrut să ştiu ceva despre locul din oraş în care văzuse lumina zilei, încercând să desluşesc explicaţia pasiunii pentru Dinamo. Dar gazda nu putea să piardă şansa unei glume.

Pasiunea pentru motociclism

Scoate apoi dintr-un caiet o poză din care îmi zâmbeşte un bărbat tânăr, cu părul castaniu, ţinând în frâu o adevărată herghelie de cai-putere, încătuşaţi în motorul unei motociclete. Recunosc, înainte de orice, aceeaşi privire melodioasă. Domnul Oscar a practicat motociclismul-viteză. Dar numai de plăcere, intervine explicaţia sa. Nu a fost legitimat la vreun club.

Dar la cursele organizate în Capitală reprezenta totuşi culorile sale de suflet. Patru întreceri au fost. A încercat sa-şi apropie şi nevasta de acest hobby, fără succes, mai ales când pe şosea, plecând amândoi în voiaj, atingea viteze ameţitoare. „Două motociclete am avut”.

În competiţii i se dădea un nărăvaş din partea dinamoviştilor. „Aveam 25 de ani pe atunci!”.

Vorbeşte despre nevasta sa, specializată în domeniul hematologiei, despre fiica lor, angajată la o bancă, şi despre meseria lui. Acesta este universul domnului Oscar.

“Să-ţi respecţi cuvîntul dat şi să fii serios“

Atâtea amintiri! Şi un singur client în ziua asta. “Aşa e mai mereu”, o spune din spatele unui oftat pe care, de data asta, nu mai poate să-l mascheze, nici măcar cu cel mai larg zâmbet. Noi doi, magazinul. Şi atât.

O altă uşă, cât o taină, se deschide în spate. Dincolo e atelierul. Gazda se scuză că nu mă poate invita şi în acel loc. “Nu e curăţenie”.

E felul în care mă introduce, în schimb,pe o altă cale a considerentelor sale despre cum îţi tratezi fiecare muşteriu în parte. Tocmai ce-l întrebasem despre meseria lui, ce înseamnă, dacă sunt oarece secrete, şi alte şabloane din partea unui neştiutor al domeniului, ca mine.

Nici pomeneală să marşeze spre detalii tehnice. “Să-ţi respecţi cuvîntul dat şi să fii serios“, acum îi simt grele cuvintele. Se opreşte.

Curele de ceas pentru export

Când au venit comuniştii la putere, tatălui său i-au confiscat toate echipamentele din atelier. S-a dus să le ceară înapoi, văzându-le cum zăceau în ploaie. Cineva de la partid i-a zis că “tot ce a intrat în gura lupului, acolo rămâne”.

Fiul a fost nevoit să lucreze în cooperaţia meşteşugărească. Cât timp aţi lucrat acolo? Bătuţi pe muchie, 37 de ani. Era o secţie pe Şoseaua Giurgiului. El şi cu alţi câţiva colegi din acel loc confecţionau în special curele pentru ceasuri. Multe luau calea exportului.

Nu mai ştie numele cooperativei. Dar nici pomeneală să credeţi că vârsta ar fi de vină. Întrebaţi-l de echipa Dinamo, aceea de pe timpul tinereţii domniei-sale, şi veţi avea marea supriză de-a vă expune toţi componenţii, de-a fir a păr. „Mă duceam la toate meciurile lor. Şi în Bucureşti, şi peste tot, în ţară”.

O corectură

Apoi fac greşeala de-a mă referi la un produs din vitrină, pe care îl denumesc portofel. Mă corectează imediat. Şi-mi arată obiectul spre care îmi îndreptasem curiozitatea.

„Este un portbancnote”. Diferenţa o face fermoarul. Mă uit la portbancnote. Nu are un asemenea gen de închizător. Portofelul e altceva…

Program de la 8.30 la 12

Zig-zagul discuţiei noastre alunecă iarăşi spre singurătatea acestei vechi urme de meşteşug. „Nu am mai dat o curea de ceas de o lună”. Deci eu am picat într-o zi cu şansă, totuşi, gândindu-mă la doamna de mai devreme.

Îmi arată strada, încărcată de maşini parcate peste tot, nu şi de paşi, deşi suntem la numai un gând de tumultul de pe Cheiul Dâmoviţei.

În fiecare dimineaţă, la opt şi jumătate, fix, deschide oblonul, ia măturica şi face curăţenie în faţa vitrinei sale. Îşi salută mai tânărul vecin de pe colţ, de la produse alimentare.

Mai iese în prag, ca acum, noi doi, când văd câteva siluete care totuşi trec, în fugă, şi îi pasează fie „bună ziua, maestre!”, fie „sal’tare, domnu’ Oscar!”.

Orele trec. La 12 închide. Aşa e şi programul, scris pe uşă. Zi de zi. Săptămână de săptămână.

Pur şi simplu nu poate să pună lacătul pe meseria sa. „Vin aici nu pentru câştig, ci pentru sănătatea mea”. Nici nu-şi ia în seamă pensia de 1.040 de lei. Îmi închipui cât de mare i-ar fi durerea din suflet, dacă ar face altfel…

„Să ţii cu Dinamo, când mai vii!”

I-am promis că îi fac publicitate. Să le spun oamenilor că pe strada Apolodor se află „Marochinăria” de unde încă mai poţi să cumperi curele de ceas, de pantaloni şi portbancnote făcute de un meşter cum altul, poate, nu mai există în Bucureşti.

Genţi, recunoaşte, nu mai face. Nu-l mai ajută mâinile. Pe ultimele le-a vândut sub preţul pieţei, numai să nu le vadă cum se învechesc.

Şi mai găsiţi ceva, dacă veniţi, în magazinul domnului Oscar. Nenumărate motive, cât e ziulica de mare, pentru taifas.

Mi-a atras atenţia noul meu amic, la plecare, că mă mai aşteaptă. Să mai discutăm. „Să ţii cu Dinamo, când mai vii!”.