O meserie care dă azi fiori reci oricui aude de așa ceva. Și totuși în Evul Mediu călăul era parte a sistemului de Justiție și, mai mult decât atât, un personaj de vază al comunității.

S-au scris cărți despre activitatea aceasta lugubră. Iată în cele ce urmează destinul unui călău care a activat nu mai puțin de o jumătate de secol în această branșă. Veți face astfel cunoștință cu bavarezul Frantz Schmidt.

Viața sa este consemnată în paginile unei cărți, ”The Faithful Executioner: Life and Death, Honor and Shame in the Turbulent Sixteenth Century”, semnată de Joel Harrington, istoric în cadrul Universității Vanderbilt din Tennessee din SUA, după cum arată portalul www.descopera.ro.

Cel mai important aspect de semnalat este că Frantz și-a consemnat viața de călău, încă de la începutul meseriei. Este un document excepțional, pentru că ne arată o altă societate, total diferită față de cea de azi.

Despre Frantz aflăm în primul rând că și-a început activitatea la vârsta de 19 ani. Și aici intervine un element definitoriu. Meseria asta se transmitea din generație în generație, arată sursa citată.

Pe de-o parte, era în general o cutumă ca un copil să urmeze ocupația părinților. În orice domeniu. Pe de altă parte, un fiu de călău nu prea era agreat în alte meserii, așa că nu avea altceva de făcut decât să fie tot călău, ca tatăl său.

Frantz povestește că la început a trebuit să dea o probă prin care să-și demonstreze îndemânarea și sângele rece. În fața tatălui său a fost nevoit să ucidă un câine cu o sabie. Și asta după ce mult timp exersase lovitura pe dovleci. Numai dacă dovedea că știe să lovească ”curat”, adică eficient, era primit în branșă.

Nu era de joacă să învețe să lovească eficient. Uzanțele arătau că un călău putea să lovească de cel mult trei ori, ca să ia viața condamnatului. Dacă nu reușea, era vai și amar de el.

Adică mulțimea care asista la execuție putea să se răscoale contra călăului și să-l căsăpească. Dacă nu făceau oamenii dreptate într-un asemenea caz, atunci călăul care dovedea că nu e competent era oricum arestat, întemnițat pentru o anume perioadă, iar apoi dat afară din serviciu.

Un călău avea nevoie, ca să aplice lovituri corecte, adică fatale, și de cunoștințe de anatomie. Asemenea cunoștințe erau stăpânite și de Franz Schmidt. Și aici vine paradoxul. Cel care avea meseria de-a aduce moarte putea, în paralel, să apere și viața.

El povestește că a aplicat tratamente unor oameni bolnavi și i-a vindecat. Ba mai mult, în cei 50 de ani, cât a practicat meseria de călău, el a susținut că a vindecat mai multe persoane, în comparație cu numărul condamnaților pe care i-a executat.

Franz a fost apreciat pentru tot ce a făcut, ca atare fiind numit călău oficial al orașului Bamberg din Bavaria. În consecință, a primit o casă destul de mare, unde să stea el și familia sa, dar și un salariu.

Cum nu se găseau însă mulți oameni dispuși să facă o asemenea activitate, meseria de călău avea unele facilități, mai importante fiind cele fiscale. De pildă, călăul nu plătea impozit. Nici taxe. Mai mult decât atât, putea să achiziționeze, cu titlu gratuit, o serie de produse.

Pentru Franz Schmidt a mai fost totuși un câștig, poate cel mai important. El a fost ultimul din familia sa care a practicat meseria de călău. Pentru că s-a făcut respectat în comunitate, copiii săi nu au mai fost nevoiți să-i calce pe urme și au urmat cu totul alte activități, cu totul pașnice.