Expresia „țintuit în scaunul cu rotile” este pe cale să fie eliminată din vocabular , grație cercetărilor întreprinse, de opt ani încoace, în Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați. A fost creat un prototip acționat fie de mișcarea ochilor, fie de cea a capului, oferindu-se un grad ridicat de autonomie pentru persoanele cu dizabilități.

Alexandru se aşează în scaunul cu rotile, jucând doar un rol experimental. Aprinde camera de luat vederi aflată la capătul unei tije metalice, amplasată exact la nivelul capului său. Activarea se face de pe un ecran tactil montat pe mânerul drept al angrenajului.

Citește și: Trei persoane care au ajuns vineri seara la Galati, preluate de autoritati si plasate in carantina

Tânărul ridică uşor capul. Căruciorul începe să meargă, drept. Există numai legătura între maşinărie şi ocupantul ei, fără niciun alt ajutor. Alex îşi întoarce puţin capul spre dreapta. Agregatul coteşte instantaneu spre aceeași direcție. Apoi își îndreaptă capul spre stânga. Roţile urmează fără cârtire noua țintă.

Omul privește doar înainte. Capul un pic mai sus, față de prima dată. Aparatul respectă noul gest și rulează în linie dreaptă, de data asta prinzând un pic de viteză, pe holul destul de lung.

Se apropie de capătul culoarului. Alex lasă capul în jos. E manevra pentru oprire. Mai există și o altă variantă. Să iasă din dreptul camerei de luat vederi. Dacă devine invizibil, căruțul își încetează rularea.

Urmează altă manevră. Ţine, pentru câteva secunde, capul spre dreapta. Aşa mecanismul se roteşte cu 180 de grade, revenind de unde a plecat. Din Laboratorul de Automatică al Facultăţii de Automatică, Calculatoare, Inginerie Electrică şi Electronică. Mă aflu așadar în Galaţi, la Universitatea „Dunărea de Jos”.

Protagoniștii creativității

Dar să-i prezint, pentru început, pe protagoniștii acestei scene a creativității. Alexandru Daniel Mărgărit, cel care a făcut demonstraţia de mai devreme, este proaspăt absolvent în domeniul Automaticii şi Informaticii Aplicate. Valentin Mihăiţă Ţigănuş e student în anul IV la Automatică şi Informatică Aplicată. Georgian Simion, tot anul IV, la aceeaşi specializare. Alături de ei, profesorul Răzvan Şolea, conferenţiar universitar. Şi, mai presus de orice, un om pe care îl simţi sufleteşte legat de tinerii aceştia, prin felul în care vorbeşte despre ei.

Citește și:

Prezentările fiind făcute, haideţi să intrăm în istoria acestui mijloc al deplasării, după cum a fost remodelat de autorii săi. Profesorul Şolea remarcă de la început că ideea de a crea un prototip de asemenea factură există de vreo opt ani în acest laborator. Și că, nu în cele din urmă, intenţia este de a face viaţa persoanelor cu dizabilităţi un pic mai uşoară.

O experiență de neuitat

Cadrul didactic îşi aminteşte de ceea ce a văzut în 2006 într-un spital din Portugalia, unde erau copii cu diverse afecţiuni severe. Un institut de cercetare din acea ţară crease un scaun cu rotile care se putea mişca doar la comanda utilizatorului său. Asta se putea face dacă suflai într-un tub. Aparatul îţi oferea mai multe opţiuni, stânga, dreapta sau înainte. Suflai în momentul când o anume săgeată era disponibilă pe un ecran, cu tot cu direcția pe care o doreai.

Profesorul venit din România a fost impresionat de bucuria acelor copii în momentul în care micuții și-au dat seama că pot fi oarecum independenţi şi pot face unele mişcări aşa cum vor ei. “E ceva ce nu se poate uita!”, spune bărbatul, vizibil emoționat chiar și după atâția ani de imaginea aceea.

Prima idee pusă în practică

În universitatea gălăţeană se pun bazele proiectului prin implicarea unui student, așa cum era la vremea aceea. Acum vorbim deja despre un absolvent. Nu mai pot să fac cunoștință cu el, pentru că între timp a plecat în Olanda, îmi spun gazdele mele, care fac referire la George Răşcanu.

El a creat o pereche de ochelari pe care persoana cu dizabilităţi o poartă atunci când se află în cărucior. Prin această modalitate roţile sunt manevrate numai prin mişcarea ochilor. În speță, a pupilei, aceasta fiind urmărită tot de camera amplasată în dreptul capului.

Profesorul remarcă totuşi că se creează un oarecare disconfort, în sensul sursei de lumină spre care te uiţi. În plus, eşti obligat să ţii pupila nemişcată într-o anume poziţie timp de trei secunde, pentru ca mecanismul să înţeleagă în ce direcţie vrei s-o ia căruţul. Dar opţiunea rămâne oricum viabilă, în continuare, mai ales pentru acele persoane care nu îşi pot mişca nici măcar capul.

A doua variantă, o nouă generație

Cercetările evoluează, intrând în scenă o noua generație de studenți, și de vizionari, în cazul de față referindu-mă la Alexandru Mărgărit. El continuă eforturile începute de George, dar optează pentru altă variantă în privința comenzilor scaunului. Baza întregii activităţi este legată de Matlab, modelator şi simulator de sisteme, un program prin care e controlată mișcarea roților.

Alexandru îmi explică felul cum şi-a pus în practică viziunea. Cum e detectat chipul celui care utilizează angrenajul. „Am folosit o bibliotecă software gratuită”, aceasta fiind “o colecţie de funcţii şi structuri pentru prelucrarea datelor”. Se referă la imaginea venită de pe camera instalată în faţa căruţului.

Figura îți este încadrată într-un chenar, stabilindu-se centrul imaginii. „Oarecum similar cu o manetă de la un joc”. Asta înseamnă că se stabilește un punct iniţial, constituind baza de la care pornesc comenzile ulterioare. Dreapta, stânga, în sus, în jos, după cum îţi mişti capul. Scaunul dispune de două motoare care interacţionează cu un calculator. Fiecare motor are câte un senzor, în acest fel determinându-se atât sensul de rotaţie, cât şi viteza roţilor.

Brațul robotic

Dacă aţi ameţit după atâtea explicaţii ştiinţifice, vă înţeleg. Dar nu vă grăbiţi să credeţi că e finalul. Mai sunt şi alte planuri pe care inimoşii studenţi, alături de profesorul lor, vor să le ducă la capăt. Legate de același prototip. De pildă, acum lucrează la un senzor pentru evitarea obsacolelor.

Ca lucrurile să fie şi mai interesante, iată ideile prezentate de Valentin Mihăiță Ţigănuş şi Georgian Simion. Aspectele sunt palpabile și în acest caz. Mi se prezintă braţul robotic. Va fi ataşat de scaun, având rolul de a lua anumite obiecte.

Comanda poate veni din partea utilizatorului pe cale vocală. În lucru se află şi o serie de coduri în baza cărora cărucuiorul să se îndrepte, la cererea stăpânului său, către anumite încăperi, cum ar fi dormitorul, baia sau bucătăria.

O problemă încă nerezolvată

Gazdele vorbesc despre nenumăratele ore petrecute în labolator. Mai întâi, cu simulări pe calculator, apoi exerciţii făcute pe teren, adică în holul facultății. Agregatul se mai lovea, inițial, de câte un perete, e drept. Până când a fost atât de bine reglat încât azi se mişcă cu o incredibilă uşurinţă.

O parte din componente au fost achiziţionate printr-un proiect al Ministerului Cercetării, la care au aplicat cu doi ani în urmă. Din resurse proprii au cumpărat, în schimb, senzorii pentru detectarea obstacolelor. Legat de senzori, un alt prag important va fi capacitatea structurii de a trece prin cadrul unei uşi. Probabil că vi se pare ceva uşor. Sunt asigurat că nu e deloc aşa.

Rămânem puțin la capitolul cercetare, cadrul didactic ridicând o problemă pe care și alți colegi de-ai săi, din alte universități, au expus-o de-a lungul timpului. Studenții nu sunt incluși în programele de cercetare. Mai precis, să fie susținuți și financiar pentru efortul lor, deloc simplu. Așa se face că junii se implică, e drept, cu trup și suflet, dar unica lor mulțumire este pasiunea.

Firescul excepționalului

Alexandru s-a angajat în Galați. A reușit să găsească un job despre care spune că este apropiat de domeniul pregătirii sale din facultate. E mulțumit de câștigul salarial. Mai mult ca orice, se află aproape de colegii lui, și de îndrumătorul lor, încât să poată duce la bun-sfârșit acest proiect.

Își dorește să se întoarcă la Universitate, de data asta pentru Masterat. Ceilalți doi tineri, Valentin și Georgian, au și ei gândul aprofundării studiilor, după Licență. Ce va fi mai târziu, vor mai vedea.

Ce am remarcat la toți trei este că nu își privesc rodul creativității ca și cum ar fi ceva ieșit din comun. E munca lor. Și viața lor. E un firesc. Și atât.

Trei spitale interesate de proiect

Ceea ce se întâmplă în spaţiul universitar din Galaţi n-a rămas fără ecou. Dovadă e că există o înţelegere cu Spitalul Judeţean. Până anul viitor va fi pus la punct un prototip care va trece prin testul cel mai înalt, al persoanelor cărora le este destinată tehnologia. Reprezentanţi ai unităţii medicale au venit în laborator şi iată că lucrurile au luat-o pe un făgaş concret. Spitalele din Craiova şi din Târgovişte vor şi ele să supună minunăția unor experimente.

Calcule în legătură cu preţul unui asemenea produs nu se pot face dintr-un motiv cât se poate de firesc. Profesorul Răzvan Şolea consideră că producţia de serie nu e viabilă. Ar trebui încurajată varianta personalizării, din punct de vedere tehnic, a fiecărui angrenaj în parte, în funcţie de problemele de sănătate ale utilizatorului.

„Cu imaginaţie, răbdare şi curiozitate”

Universitarii din Galați au de gând să doneze prototipul la care au muncit atâția ani. Dar numai după ce vehiculul va ajunge la deplina maturitate, cu toate utilitățile care îl vor face să se apropie de perfecțiune. Speră ca într-un an, cel mult, povestea lor să se încheie cu un real succes. „Doar n-o să-l ţinem aici, să se umple de praf”, conchide profesorul Şolea.

Întrebare de final. Cum aţi reuşit, dincolo de știința voastră, incontestabilă, să realizaţi toate acestea, oameni buni? Alexandru Daniel Mărgărit răspunde fără nicio ezitare. „Cu imaginaţie, răbdare şi curiozitate”. Simplu, nu?!…