S-a întâmplat în 1929, când 14 țărani din comuna Tudora, județul Botoșani, au venit la București, să-i arate celui care pe atunci era micul Rege, copilandrul Mihai, obiceiurile de iarnă.

– La Palatul Regal?

– La Palatul Regal, îmi spune domnul Ioan Covrig, om al satului.

Bunicii și nepoții

Domnul Ioan Covrig este instructorul coregraf al Ansamblului ”Tudoreanca”, de datini și de obiceiuri.

La Curtea Regelui deci străbunicii au bătut la poartă, asemeni colindătorilor, și au îndemnat gazdele să iasă în prag și să admire felul în care trăitorii din nordul Moldovei întâmpină Crăciunul și Anul Nou.

Probabil erau îmbrăcați tot așa cum nepoții lor au sosit în 2019, în Capitală, dar de data asta la Muzeul Satului, imaculați în albul costumelor.

Căiuții florilor

Băieții au niște pălăriuțe pe cap care aduc a însemne militare. De brâu e prins corpul unui bidiviu metamorfozat în culorile florilor.

– Voi sunteți Căiuții din Tudora!

– Noi, răspund chipurile îmbujorate de temătorul frig al Bucureștiului, asezonat cu nefirescul soare arzător de după-amiază.

Mai sunt și alămurile fanfarei, mai e și ditamai complexul de tobe, una mare, altele mai mici, legate într-un mănunchi.

Cosânzenele mascate

Ei ca ei, dar ce zici de domnișoare? Una și una, în cojocelele lor mițoase, cu baticurile negre pe cap.

– Rogu-vă, dați jos măștile, să vă văd ochii!

Dacă ați mai auzit de asemenea deghizări purtate de femei, în Botoșani găsiți. Când îți ies în cale coșmarurile prelungi și lânoase, mai să te sperie.

Spectacolul contrastului e în spatele urâților, pentru că de cum se volatilizează, apar stelele Cosânzenelor.

Trupa are și un steag, la rându-i încărcat în zorzoane și-n postav, ca un curcubeu, pavăza fiind constituită din ștergarul, tot alb, descriind culmile Cerului.

”Să mulțumim bunicilor și străbunicilor”…

Dar să revenim la trecut. Se știe din tată-n fiu, în Tudora, din literele unei cărți descrise în nopțile de taină, despre întâmplarea din urmă cu exact 90 de ani, că țăranii ajunși în fața Coroanei au arătat cum se confecționează opincile din piele de porc.

– La Palat, au făcut opincile?

– Da.

Ar trebui să ne imaginăm surprinderea pe care a încercat-o puștiul înveșmântat în haina de Suveran în fața jocului, cântecului, dar în special urmărind degetele care au croit specificul din veac al celor definiți ca Talpa Țării.

– Să mulțumim bunicilor și străbunicilor noștri, că au păstrat obiceiurile! O spune cu nedisimulată emoție maestrul Covrig.

Fără să mai aibă timp de alte vorbe. Ansamblului său îi venise rândul să urce pe scena din mijlocul Satului bucureștean, dând binețe sutelor de priviri curioase, aparatelor de fotografiat și de filmat, într-un spectacol al colindreților adunați de pe întreg cuprinsul României.

”Scriitorul” și Urătorul

Vorbisem puțin mai înainte și cu alți soli ai Tudorei, întrebându-i despre modul de organizare al grupului de urători.

– Costumele ni le facem noi, mă anunță un băiat mai dezghețat.

Sunt două elemente importante. Urătorul, adică cel care vorbește în fața obștii și anunță jocul, declamând mai mult sau mai puțin poetic. Are la dispoziție o parte a textului transmis din generație în generație.

O parte. Pentru că mai e și altceva. Aici intervine aportul unui alt membru de bază al vestitorilor dintre ani. Să-l definim drept scriitor. Așterne pe hârtie un discurs cu adânci și lămuritoare înțelesuri.

Secțiunea asta se referă la starea comunității din anul ce tocmai se încheie. Sunt ironizate comportamentele unora care au dat cu oiștea-n gard, dar totodată lăudate faptele gospodarilor.

Teatrul Popular

Ca atare, avem de-a face cu o panoplie a exprimărilor artistice, începând cu măștile, al căror joc e susținut de Căiuți, de Capră, de Urs, la care se adaugă defilarea sunetelor fanfarei.

Nu în ultimul rând, fluviul mesajelor către cei ce ascultă, trăgând învățămintele de cuviință pentru îndreptarea păcatelor.

Toate scenele acestea compun, fără doar și poate, un adevărat Teatru Popular. Pentru care e nevoie de o pregătire prealabilă.

Concurența mare vine din educație

Textierul își pune inspirația la treabă cu câteva luni înainte de Crăciun, urmărit îndeaproape de Urător. Ai de memorat ce a meșteșugit penelul!

Se constituie, în paralel, ceata. Vestea bună e legată de numărul mare de tineri care, an de an, concurează pentru acest statut. Vatra lor are oricum peste 5.000 de suflete, din câte aflu.

Primordial e spiritul transmis fiecărui val în parte, așa încât juniorii vor, la fel ca și înaintașii lor, să facă parte din contextul propriei identități.

Nou-veniții se prezintă în fața colindătorilor cu ștate vechi. Debutanții urmând să demonstreze urechea muzicală și dexteritatea jocului.

E complicat totuși să faci diferențieri, când îți bat la ușă 40 sau 50 de aspiranți. Și nu în oricare mod, ci toți ca nestematele care se cer șlefuite.

– Toți au deprins în familiile lor și cântul, și jocul.

Educația pentru tradiție, în consecință, are ca fundament modelul creat de părinți și de bunici. Vorba lui Ioan Covrig…

La finalul conversației

Gata, fotografia de final. Cu Ansamblul celor 26 de trepidații și de zâmbete, câte au venit să reprezinte, la București, comuna Tudora.

Dacă din 1929 n-a rămas vreo amintire în nostalgia peliculei – întrebasem despre acest aspect și toți au ridicat din umeri – măcar în 2019 să întruchipez, dincolo de nuanțele cuvintelor, eternitatea.