A fost un moment, după 1990, îşi aminteşte, când dintr-odată au răsărit cuvintele înlăcrimate – şi nu e doar o figură de stil – în replici. “Dar cum m-am apucat eu să scriu? Brusc. Am început să plâng. Mă uitam într-o oglindă şi vorbeam cu mine însămi. M-am gândit apoi că acesta e un început de piesă”.

Cel mai important critic

Cea dintâi, cu un succes remarcabil, “Cinci femei în tranziţie”. Simplu şi firesc titlu, Sunt cinci doamne care se întâlnesc şi îşi povestesc, în esenţă, existenţa, cu toate cele ale sale, bune şi rele.

Unii s-au întrebat ce e cu Rodica, de ce scrie piese de teatru. “Cum, Rodica aceea care e atât de veselă?!”. În intimitatea casei, în orele cu linişte deplină, e clar că Rodica scrie. Are locul ei, iar soţul o lasă în gândurile sale.

Citește și: Ramona Bădescu: „Sunt într-o exclusivitate dedicată băiețelului meu!”

Tot partenerul ei de viaţă e şi cel mai important critic. El e primul care îi vede manuscrisul şi îi atrage atenţia, dacă e cazul, asupra anumitor pasaje care sunt prea stufoase şi, în consecinţă, plictisitoare.

Fetiţa din spatele cearceafului

N-a mai avut niciodată în viaţa ei de-a face cu scrisul, în sensul artei. Dar lucrurile totuşi se leagă într-un fel anume. Nu ai cum să nu te gândeşti la ce făcea în copilărie. Aşadar nimic nu-i întâmplător!

Pe o stradă din Bucureşti, o fetiţă întindea un cearceaf de-a lungul unei sfori, ca un fel de cortină, invitându-şi vecinii. Apoi începea improvizaţia. Nu era niciun text pe care să-l fi învăţat. Spectatorii se transformau ei înşişi în personaje, iar micuţa actriţă începea să dialogheze, pur şi simplu din imaginaţia sa, cu partenerii din jurul scenei.

Sunt amintiri care nu dispar. Şi nici nu trebuie să piară vreodată. „Stăteam prin Demostene. Mai făceam câte o piesuliţă. Adică puneam un cearceaf pe o sârmă şi invitam lumea. Prezentam nişte invenţii de-ale mele. Făceam nişte spectacole cu personaje imaginate de mine, şi se isca un dialog cu spectatorii, care primiseră fel de fel de roluri”.

“Eu nu pot să trec peste istoria pe care am trăit-o”

Revenind în actualitate, Rodica spune că în piese sale de teatru – ”Cinci femei în tranziție”, de care am pomenit deja, la care se adaugă ”Încă-i bine”, ”Viață de cimitir”, ”Triunghiul femeilor”, ”Interesul poartă fesul”, alături de cea mai nouă realizare, ”Cacealmaua” – personajele întruchipează caractere şi întâmplări pe care le-a cunoscut, mai demult, mai de curând.

Le-a dat câte un rol. Şi a împachetat totul în comedie. Dar – şi aici urmează un mare „dar” – comicul situaţiilor îşi trage seva din momente care nu au fost neapărat fericite. Ba dimpotrivă! „Eu scriu comedii, dar în spatele lor este suferinţa pe care am trăit-o. Nu pot să trec peste istoria pe care am trăit-o”.

Se gândeşte în special la anii stalinismului românesc şi la frica pe care a simţit-o în acele timpuri. Oamenii târâţi în puşcării pentru vinovăţii închipuite ori din cauza delaţiunilor. “Eu am cunoscut atunci sentimentul fricii”. În timp ce vorbeşte, simt cum vocea i se gâtuie de emoţie.

Îşi aminteşte de o vecină de-a ei, „tanti Cici”, luată de Securitate, din cauza unuia care dorea să pună mâna pe casa ei. Şi pentru că nu a reuşit prin alte tertipuri, s-a dus la autorităţi şi a turnat-o. Fantasmagorii, fireşte. „Voi, cei de azi, nu puteţi înţelege ce a fost atunci!”, îi aud sufletul înlăcrimat.

Nu depăşeşte o anumită barieră, invizibilă, în aşa fel încât să ducă descătuşarea trecutelor dureri până la capăt. Ar putea, spre exemplu, îi sugerez, să scrie o carte de memorii. Nu ştie dacă se va întrupa un asemenea proiect. În schimb, are încă două piese de teatru în minte. Pe acelea vrea să le conceapă. Deci alte amintiri, cu tot cu personajele lor, vor prinde contur. E modalitatea cea mai la îndemână de a scoate la lumină ce i-a tulburat fiinţa.

„Oamenii se regăsesc în personajele mele”

Din tot ce a povestit până acum erupe, cu un dureros oftat, acea expresie care ar putea să mire pe mulţi. „Comedia se naşte din dramă”. Deşi totul e prezentat într-o lumină hazlie, naraţiunea se referă la tarele, şi vechi, şi actuale, ale unei societăţi care nu întotdeauna e dispusă să se uite în oglindă. „La piesele mele se râde. Toată lumea vrea distracţie. Dar piesele mele reflectă realitatea”.

Chiar a observat de fiecare dată, pe parcursul desfăşurării unei reprezentaţii, cum unii râd, în timp ce alţii sunt reţinuţi. Cei din a doua categorie îşi descoperă, e convinsă interlocutoarea mea, tocmai prin personajele de pe scenă, propriile fapte din viaţa lor, cu tot cu slăbiciunile de rigoare. „Oamenii se regăsesc în personajele mele. Eu le pun în faţă oglinda”.

Unii vin de mai multe ori să vadă o anume piesă, propabil să-i înţeleagă profunzimea. Alţii îi trimit scrisori, nedumeriţi de finalul scenelor. “Nu înţelegeau genul acela de final. Dar de ce aşa şi nu altfel?”, dă ca exemplu tot “Cinci femei în tranziţie”.

Controversată pentru unii, curajoasă pentru alţii e şi “Viaţă de cimitir”, o comedie terifiantă, dacă i se poate spune aşa. Însăşi eroina acestui scurt portret interpretează Moartea. “Eu sunt o moarte care te încurajează. Dacă vezi spectacolul n-o să-ţi mai fie niciodadă frică de moarte”.

Câtorva le-a fost frică. “Vai, cum să vorbim despre moarte?!”. Viziunea autoarei depăşeşte şabloanele, mergând pe interacţiunea între lumi. Cei de dincolo continuă să vadă ce se întâmplă pe pământ şi au un dialog pe diverse teme care seacă actualitatea celor vii. Şi iarăşi acea oglindă…

“Dar nu sunt numai asta!”

Punem adesea ştampile semenilor noştri, dar ei reprezintă cu mult mai mult, în comparaţie cu şabloanele. E înţelesul profund al cuvintelor de final pe care mi le spune Rodica Popescu Bitănescu. „Am zis că n-o să mai râd. De multe ori sunt prezentată numai aşa”.

Stabilește ordinea corectă a jaloanelor, Dramaturg, actriţă şi om vesel. În această ordine vrea să fie percepută de public. „Sunt dramaturg, sunt actriţă şi abia la final sunt veselă. Lumea simte nevoia de optimism. Le fac bine cu veselia mea. Dar nu sunt numai asta”.

Cade cortina. Doar până la următorul schimb de replici…