Descântecul este un text folcloric, preponderent versificat, având un caracter magic şi un anumit ritual de rostire. Acesta circulă în formă orală, dar poate fi fixat şi în scris. Textele unor descântece scrise puteau fi purtate sub formă de talisman.
Cuvântul descântec e o formaţie pur românească. Se presupune că, în trecut, sensul său era mai restrâns, deoarece exista şi cuvântul încântec, pe care îl întâlnim la I. Heliade Ră-dulescu în Balada Zburătorului: „încântec sau descântec pe lume s-a lăsat”. În acest caz, încântec era o „facere”, un act de magie neagră, pernicioasă, iar descântecul – dezlegarea de o făcătură.

Între magia albă și magia albă

Dar astăzi, cuvântul descântec şi-a generalizat sensul, denumind atât textele de facere, vrajă, farmece (magie neagră), cât şi textele de desfacere (magie albă).
Specia folcloristică a descântecului este extrem de veche, existând de pe vremea dacilor şi tracilor. Platon, în Charmides, îi atribuie lui Socrate următoarele cuvinte: „La fel este acum şi cu descântecul nostru. L-am învăţat acolo, în armată, de la unul din medicii traci ai lui Zalmoxis”.
Existenţa descântecelor e atestată la cele mai vechi popoare ale lumii: la caldeeni, asiro-babilonieni sau la egipteni.
O comparaţie a structurii descântecelor româneşti şi a celor existente în Roma antică, în ţările de limbă germanică sau slavă atestă numeroase paralelisme între versiuni (S. FI. Marian, Vrăji, farmece şi desfaceri, 3-14; Al. Rosetti, Limba descântecelor româneşti, 15- 16).
Folclorul românesc dispune de un bogat şi variat repertoriu de descântece.
Ca şi la alte popoare vechi, descântecul e apanajul unor persoane specializate, care la noi sunt, de regulă, de sex feminin şi se numesc descântătoare, babe, vrăjitoare. Unele descântece, printre care se numără cele de deochi, erau cunoscute şi practicate aproape de orice mamă de la ţară. Poporul credea că descântecul „de făcătură” 1-a născut Dracul, iar vrăjitoarele sunt în legătură permanentă cu Necuratul, pe el il pot chema când vor şi unde vor ele (M. Oli-nescu, MitoL. Românească, 36).
În privinţa textelor de magie albă (vindecătoare), poporul crede că ele vin de la Maica Domnului: „Se spune că Maica Domnului când a văzut câte rele pot aduce descântecele acestor femei (care au intrat în relaţie cu Dracul) a învăţat şi ea pe femeile credincioase descântecele cu care pot scoate pe Dracu şi toate bolile aduse de el” (ibidem). Textele descântecelor, în pofida varietăţii lor, au câteva componente comune. Ele conţin, de obicei, o adresare către fiinţa mitică aducătoare a bolii respective sau personificare a bolii, numite prin numeroase epitete şi eufemisme sinonimice („Voi, Ielilor, Măiestrelor, /Stăpânele vântului, /Doamnele pământului”). Urmează apoi o ameninţare categorică de a părăsi organismul omului: „Cu sapat-a săpa, /Cu lopata/L-a arunca, /Cu mătura/L-a mătura, /Cu mâna, /in Marea Neagră/L-a arunca”; „O, nă-jite, /Pricăjite, /Tu ieşti din creierii capului, /Din auzul urechilor, /Din faţa obrazului, /Din sfârcul nasului, /Din vederea ochilor”
(G. Dem. Teodorescu, Poezii populare, 446). Exorcizarea bolii din fiinţa omului se face prin trimiterea ei în lumea haosului, pe tărâmul de dincolo, unde sălăşluiesc duhurile cele rele, aducătoare de boli şi nenorociri Conotarea acestor locurii aflate dincolo de hotarele socio-cosmosului uman, se face printr-o seamă de imagini extrem de poetice, având ca numitor comun inexistenţa pe aceste tărâmuri a semnelor culturii: „unde cocoşul nu cântă”, „unde popa nu toacă”, „unde câinii nu latră”, „unde fata nu se piaptănă” etc.
Descântecul se termină printr-o formulă de urare de sănătate celui descântat prin folosirea unor imagini relativ constante ale „purităţii”: „(Cutare) să rămâie curat, luminat [Ca argintul strecurat/Ca rouă florilor/Ca lacrima ochilor/Ca bobul de grâu strecurat” etc. Rostirea descântecului era, de regulă, însoţită şi de efectuarea unor forme de magie gestuală sau operaţională: stingerea cărbunilor în apă, turnarea de plumb sau ceară topită într-un vas cu apă, stropirea cu apă neîncepută sau cu apă sfinţită, efectuarea unor gesturi de ameninţare cu unelte de tăiat, stropitul de trei ori etc
Text extras din lucrarea „Dicționar de Magie, Demnologie și Mitologie Românească”  de Ivan Antonovici Efremov.