Macron s-a opus prin veto deschiderii negocierilor pentru aderarea Albaniei şi Macedoniei de Nord la UE, riscând să creeze un vid geopolitic în avantajul Moscovei,  însă strategia sa pe termen lung se bazează pe faptul că, pentru a crea o contragreutate Chinei, Rusia va avea nevoie de Europa şi viceversa.

Riccardo Sorrentino, publică în ILSOLE24ORE (Italia), 23 noiembrie 2019, un amplu articol despre decizia controversată a Franţei. Franța a spus nu. Cel puţin deocamdată, aderarea la UE nu va avea loc. Au fost înşelate aşteptările Albaniei şi Macedoniei de Nord, care a trebuit să-şi modifice (cu durere) numele pentru a obţine unda verde a Greciei (pentru care „Macedonia” este una dintre regiunile sale) şi a fost închisă o perspectivă importantă pentru Bosnia, Muntenegru, Serbia şi Kosovo.

Un gol care trebuie umplut

Citește și: Franţa va trimite avioane militare pentru a-şi evacua cetăţenii francezi din oraşul Wuhan, epicentrul noului coronavirus

Iritarea partenerilor este evidentă. Decizia lui Emmanuel Macron este plină de consecinţe strategice. Peninsula Balcanică a fost considerată mereu de către Rusia o posibilă zonă de influenţă şi nu este o coincidenţă faptul că Moscova s-a oferit imediat să „ocupe locul” Bruxelles-ului. “Dacă [în Balcani] se deschide un gol, acest vid va fi completat de alţii, lucru care nu corespunde interesului nostru strategic european”, a comentat cu îngrijorare cancelarul german Angela Merkel.

Un risc care trebuie evitat

Riscul este real. Pentru populaţia din Balcani, „nu-ul” a fost un adevărat duş rece. „Albania, Bosnia şi Herţegovina, Kosovo, Muntenegru, Macedonia de Nord şi Serbia aparţin Europei, în virtutea istoriei, culturii şi geografiei lor. Legăturile mai strânse cu Uniunea Europeană sunt singura cale prin care aceste ţări pot construi sau consolida state bazate pe statul de drept, societăţi deschise şi pluraliste, prin care îşi pot continua dezvoltarea socială şi economică, şi prin care le pot oferi tinerilor o perspectivă de viaţă, promovând şi reconcilierea între popoare”, explică un document recent scris – surpriză! – de guvernul francez pentru a propune o reformă a procesului de aderare.

Un ‘nu’ pragmatic

Contradicţia dintre faptele şi cuvintele Franţei este izbitoare. Care sunt atunci motivele nu-ului său? În lungul interviu acordat publicaţiei The Economist, Macron pare a fi pragmatic. „Nu suntem în măsură să facem în aşa fel încât Europa să funcţioneze astăzi în 28, mâine în 27. Credeţi că lucrurile se vor îmbunătăţi la 30 sau 32 de ani? “, a întrebat. În plus, potrivit preşedintelui, procedura de aderare este una pur birocratică.

O propunere bizantină

Propunerea sa este însă la fel de birocratică, fiind alcătuită din şapte etape, toate reversibile: statul de drept şi drepturile; educaţie în domeniul cercetării mediului şi energiei; ocuparea forţei de muncă, sănătate, politici sociale şi competitivitate; probleme economice şi financiare; piaţa internă, agricultura şi pescuitul ; afacerile externe şi în final, instituţiile şi bugetele publice – cu o condiţionalitate strictă pentru fiecare. Însă nu este deloc clar – iar acesta a fost un motiv în plus de iritare pentru parteneri – de ce reforma trebuie să fie făcută înainte de deschiderea de noi proceduri?.

Ponderea Ungariei şi Poloniei

În realitate, este destul de evident – dacă analizăm şi alte discursuri susţinute de Macron – că experienţa Ungariei şi Poloniei a avut o influenţă puternic: cele două ţări au aderat la UE, beneficiază de avantaje, dar în acelaşi timp conduc politici iliberale, îndepărtate de standardele Uniunii şi fac ca euroscepticismul lor să aibă un cuvânt de spus în deciziile comunitare.

O extindere non-strategică

Cu toate acestea, obiecţiile lui Macron nu sunt doar practice. În document, frapează în primul rând ceea ce nu există: mai exact: recunoaşterea valorii strategice a extinderii. În realitate, în interviul dat pentru Economist, preşedintele francez a contestat-o: „Vă invit să evaluaţi – a spus el – coerenţa acestei metode care constă în a spune: „Esenţa politicii noastre externe este politica de extindere”. Fapt care ar însemna că nu se mai gândeşte la influenţa sa decât prin prisma calităţii de membru, în special pe piaţa unică. Macron este împotriva ideii unei Europe a puterii. Este pentru o Europa a pieţei”.

Alternativa lui Macron

Excluzând, totuşi, deoarece este absurd, faptul că lui Macron îi scapă repercusiunile alegerii sale, este necesar să ne imaginăm că are o strategie diferită; şi există o singură opţiune capabilă să înlăture teama de a ceda Rusiei un domeniu important de influenţă: cea care face din Moscova un partener cu titlul deplin în Europa.

Axa Paris – Berlin – Moscova

Paris-Berlin-Moscova: este o axă extrem de importantă pentru politica franceză. “Trebuie să redeschidem un dialog strategic, fără naivitate şi care va dura ceva timp, privind Rusia”, a afirmat deloc întâmplător preşedintele. Cu toate acestea, raţionamentul său se bazează pe o ipoteză abstractă. Pentru Rusia, alegerea de a rămâne o putere „de sine stătătoare” este nesustenabilă („chiar dacă prin greşelile noastre i-am oferit unele instrumente”, a adăugat el).

O singură opţiune

Alternativa este apropierea de Europa. ”Există o ţară dominantă care este China şi cred că în acest model nu va exista niciodată un echilibru “, a spus Macron. În ceea ce priveşte proiectul noului Drum al Mătăsii, în plus, „preşedintele rus este din ce în ce mai puţin apropiat de preşedintele Xi Jinping”. Concluzia este imediată: „Nu cred nici măcar o secundă că strategia sa este cea de a fi vasalul Chinei”.

Un parteneriat cu Europa

Ce ar trebui să facă – sau mai bine: ce va fi forţată să facă Rusia? ”Să restabilească o politică de echilibru cu Europa. Să fie respectată”, a spus Macron. Prin urmare, trebuie să depăşească logica conform căreia UE este un vasal al SUA şi NATO, un cal troian al Statelor Unite care vrea să ajungă la graniţele sale în mod agresiv. Putin, a adăugat Macron, „a dezvoltat un proiect anti-european din cauza conservatorismului său, dar nu văd cum, pe termen lung, în proiectul său nu poate exista şi un parteneriat cu Europa”.

Macron nu o poate spune, dar ştie că Putin, „un om format de serviciile unui stat care este mai dezorganizat decât s-ar putea crede” şi care are „un sindrom al asediului”, adică sentimentul de a fi asediat de toată lumea, reprezintă un obstacol. Cu toate acestea, preşedintelui francez îi place să lucreze pe o perioadă îndelungată de timp. „Ideea mea nu este complet naivă. Nu vorbesc despre o resetare, spun doar că poate va dura 10 ani. Dacă dorim să construim pacea în Europa, să reconstruim autonomia europeană strategică, atunci trebuie să regândim poziţia faţă de Rusia”.

Summitul din 9 decembrie

În data de 9 decembrie îi va primi pe liderii Rusiei, Germaniei şi Ucrainei (Putin, Merkel şi Vladimir Zelenskiy) pentru a reîncepe negocierile de pace, iar preşedintele rus, în semn de pace, a readus la Kiev trei nave capturate în Marea Neagră. Dacă pacea ar exista, nu va fi doar un succes diplomatic al lui Macron, ci şi un pas înainte în strategia sa, care vede acel „gol” din Balcani pe care Rusia l-ar putea umple imediat, ca fiind un lucru nesemnificativ.

Rămân totuşi câteva îndoieli, dintre care cea mai importantă fiind sentimentele diferite ale partenerilor UE şi o consideraţie banală: extinderea către Balcani şi deschiderea către Moscova sunt, pe termen lung, cu adevărat incompatibile?