Hai să spun cu aproximație – mai bine așa – ca să nu credeți că am numărat fiecare centimetru în parte. Este oricum acel moment în care toate cuvintele ți s-au evaporat, cu tot cu metaforele care îți pun sângele în mișcare.

Noi cu ai noștri. Ghizi…

Comuna Racoș, județul Brașov. După-amiaza unei zile care nici nu ne-ar fi bănuit vizita și, ca atare, străzile își văd, nestingherite, de pustietatea lor.

Casele nu au chef să ne întrebe ceva anume, ținându-și porțile ferecate în anonimat și ferestrele păzite cu draperii grele. Ne găsim singuri calea, în grupul nostru fiind oameni care au mai vizitat, nu demult, locul.

Citește și:

A, da, indicatoare. Poftim?!

– Spre vulcan!

Este în programul călătoriei ”Cronicarilor digitali”, iar aparatele de fotografiat și de filmat ale blogărilor, instagramerilor și vlogărilor își freacă deja lentilele de bucuria imaginației.

Șansa ne surâde, vremea e splendidă, Soarele încă stă agățat de cer, și, mai ales, cum vă spuneam, avem călăuze de nădejde. Nu de alta, dar ca să ajungi până la căldarea pământului ți-ar trebui, de pildă, indicatoare.

Numai că așa ceva nu am văzut. Alternativa, în caz de necesitate, e să te lași îndrumat de telefon, după ce ai intrat pe o aplicație de profil.

Citește și:

”Dă și tu un leu!”

Cu cât ne apropiem de marginea comunei, cu atât acoperișurile devin mai negre și mai găunoase, iar gardurile mai încovoiate. Până când și ultima fărâmă a civilizației, adică asfaltul, ne abandonează.

Cum venisem cu mașini cu numere de București, și încă din acelea – automobilele – destul de dichisite, se dă alarma prin câteva curți. Am văzut de departe cum au țâșnit niște ochi flămânzi care nu mai au timp de fandoseli, doar ce își înfundă picioarele goale în galoși și aleargă în urma noastră.

Ne opriserăm la baza dealului. De aici, râpele au constituit o barieră de netrecut pentru roți. Din spate, răsar pe nepusă masă glasuri mieunate.

Citește și:

– Dă și tu un leu!

Sună ca o taxă de intrare…

Acel ”tu” e pentru fiecare dintre noi. Cei câțiva copii care au zburdat încoace sunt supravegheați strategic de altfel de priviri, ale adulților, rămași în spatele propriilor ogrăzi, să vadă cum decurge întreaga scenă.

Nu le-am îndeplinit doleanța. Doar am încuiat vehiculele și le-am întors spatele, să ne vedem de drum. Puștanii fac și ei cale-ntoarsă, deși mă temeam că o să-i avem coastă încă mult timp de-acum încolo.

Un fel de punct de reper

Din privire îmi fac roată. A, poftim, uite, aici, unde ne-am oprit, la o răspântie a potecilor care fug în toate direcțiile, autoritățile locale au plantat trei vagoneți pentru reciclarea selectivă a gunoaielor.

Sticla, plasticul și cartonul sunt reprezentate prin culori diferite. E drept însă că dezideratul n-a fost atins. Se vede asta prin erupția de mirosuri din grămezile lăsate de izbeliște. Cine știe de când…

Camera obscură

Gata! Rucsacul în spate și hai cu grohotișul de sub tălpi. Să patinăm cu iscusință…

Relieful nu ne dușmănește atât de mult, cu unghiuri care să ne scoată sufletul. Observ, cu cât înaintăm, că nuanța rocilor se schimbă, de la cenușiu spre roșiatic.

Și încă ceva care îmi dă de gândit. Liniștea apăsătoare.

A te juca cu vorbele, făcându-le tocmai acum să zboare, nu se cade. Dacă scot un sunet am impresia că mesajul rămâne agățat la cel mult un metru de mine. Nu își găsește destinația. E ca și cum ai fi într-o cameră obscură.

Covorul nervos

Nici nu bag de seamă când, în jur, planeta Pământ se retrage și peisajul selenar îi ia locul. S-a terminat cu iarba, numai jăratecul adulmecându-ne umbra.

Deși, să ne înțelegem, nimic nu e mai rece ca acest imens covor de pietricele. Dacă le strici somnul, cu vreo șaradă a zbenguielii, te umplu de praful în tonalitatea unui prelung fuior.

De coapci nici nu mai vorbesc…

Păsările și-au luat demult adio de la noi. Am uitat și de sat, și de toate câte întâlnisem până adineauri. Timpul însuși nu mai are chef de secundar.

E și asta o comparație. Plauzibilă?

Când, deodată, ne trezim, buimaci, în fața unor uriași care mușcă sfredelitor din stânci, cu niște colți neverosimil de adânci și de lungi. Lăsând pereții, drepți, să ne asedieze. Ai impresia unui canion care nu vrea totuși să te înghită.

Te lași devorat de întrebări.

– Parcă am fi în Arizona…

Gongul plat al ideii se face repede țăndări.

A te lăsa ispitit. Și atât

Nu crezi că e posibil să înaintezi, dar curiozitatea te îndeamnă s-o faci. Mai e un ungher de explorat. Și după acela, altul.

Aerul stă pe loc. Nu e nicio pală de vânt. Simți dorința aceea, nemăsurată, de-a te lăsa ispitit.

Nici măcar nu ne mai șoptim. N-are rost. Gândurile nu s-ar auzi în mijlocul acestei cetăți care n-a avut niciodată nevoie de ziduri.

Siluetele tabloului mut

Mă uit la pozele pe care le-am făcut și oamenii, niște mogâldețe prinse de departe, îți dau impresia unor siluete plantate printr-un joc de calculator în tabloul care nu suportă neaveniți.

Se întunecă. Ba nu, e doar o părere. Am coborât noi atât de mult, încât cazanul ia razele soarelui, le pictează în negru, în brun, le stropește cu o bidinea roșiatică, dar una aprinsă ca în durerile magmei, și uite așa pune capacul acesta neasemuit peste noi.

Cred că aici e locul cel mai bun, în mijlocul milioanelor de ani, în care să-ți îngropi toate grijile, programul de mâine și alte chestiuni de acest fel. Clipa de față e atât de neputincioasă!

Acum poți îndrăzni. Să crezi

Urcăm și coborâm, după cum ne dictează forțe care ne sprijină iscusința. Sau probabil că alte legi, nu ale gravitației, acționează în acest perimetru.

Nu simt oboseală, am uitat și de când suntem în lumea asta. Mi-am pus în gând să ating ceva ce pare a fi o ușă spre alt tărâm, dar apoi mi s-a făcut teamă și m-am lăsat păgubaș.

Stăm cu toții grupați, ca niște exploratori care nu trebuie să piardă rândul. Fiecare încearcă să vâneze, cu obiectivul, un colțișor al propriilor așteptări, cât să extragă o explicație.

Vrei să te crezi descoperitorul unor amprente pe care să le și întrebi, direct, ceva ce niciodată nu ai îndrăznit să crezi.

Am început evadarea

Departe, un alt Luceafăr – nu poate fi cel pe care îl știm – preia ștafeta în peticul de cer care ne-a mai rămas deasupra capului.

Vulcanul începe să fiarbă în umbrele întunericului.

A sosit momentul evadării. Nu avem altă cale decât același traseu, de care ne agățasem la început.

Am vaga senzație că sunt urmărit. Nu îndrăznesc să mă întorc. Prefer să cred că sunt chiar ultimul din coloană și, mai ales, că nu voi lăsa urme care să tremure, luate la rost de cine știe ce profeții.

Ne-am întors la țărm

Tragem, din nou, prelung, aer în piept abia după ce, ieșiți la liman, ne bucurăm precum marinarii ajunși pe uscat.

Racoșul s-a prefăcut în busolă, prin mogâldețele luminoase ale sălașurilor sale.

Profundă este senzația că ne-am întors pe Terra.

Tabla cu istorie

Poftim, uite și o tablă care ne-a răsărit în cale. Abia acum o zăresc. Se sprijină, săraca, așa cum poate, de un drumeag care nu-i dă prea mare atenție.

Ușor cariat metalul, dar literele, prea mici, ale textului, te fac să-ți fugă ochii, înainte de-a reține ceva.

Denumirea oficială a locului. ”Complex geologic Racoș”. Și vârful Hegheș. Plus Munții Perșani. A fost aici, până nu demult, o exploatare minieră.

Activitatea industrială a scos la lumină, ni se mai spune, o adevărată istorie a geologiei. Coșul prin care magma ar fi erupt, ultima oară, în era cuaternară.

Final

Văd și o cifră – 95,2 hectare. Pe atât se întinde chipul ascuns al Lunii pe suprafața Pământului.