Ora de curs poate să înceapă, după ce s-a auzit clopoţelul. Învăţătorul Vasile Cărăbuş a conceput programa şcolară, prezentând în acest fel călătorilor care bat la uşa casei sale istoria satului unde s-a născut.

Dolheştii Mari îmi apare astfel prin miile de obiecte ale generaţiilor stinse demult. În urma lor au rămas poveştile unui secol, cuprinse în muzeul pe care dascălul l-a construit cu migală, o viaţă întreagă. Adunând de pe la consătenii săi lucrurile care, altfel, ar fi ajuns la gunoi.

Un concept

Concepţia sa nu este totuşi de a-l pune pe vizitator în faţa unor siluete din lemn, lut sau fier, fotografiind eventual corpuri inerte. Gazda vrea mult mai mult.

Citește și:

Anume să pleci din odaia lui cu lecţia pe care n-o vei uita prea curând. După ce ţi-a explicat de unde se trag invenţiile omenirii, căci nu la noi s-au născut opaiţul sau fierul de călcat, de pildă.

Primul oaspete

“Doar ce-am terminat totul de aranjat”, îmi zice, pentru că sunt chiar primul oaspete. Până acum unde aţi ţinut toate lucrurile astea? “În magazie”.

Acolo mai are şi acum multe lucruri care nu încap în zona elitistă, destinată privitorului.

Şi ce v-a făcut să le daţi aripi abia acum? “E un destin în toate, nu-i aşa?”, îmi dă răgazul de a înţelege că am intrat în felul său de-a aranja lumea.

Citește și:

Surpriza din sertar

Înainte de toate, îl văd că scoate dintr-un sertar o punguţă în care ţine mogâldeaţa, îi zice el, cea mai de preţ.

Bancnota de 10 bani de pe timpul Regelui Ferdinand. Din 1917, mai precis. Are şi chipul Suveranului pe faţa principală.

“Cea mai mică bancnotă din lume!”, adaugă, înscrisă ca atare în Cartea Recordurilor, mă asigură.

Are trei centimetri lungime şi 2,2 centimentri lăţime.

Moştenirea satului

Ajunsesem în cămăruţa aceasta, cu pereţi proaspăt văruiţi, la rândul ei restrânsă, în care abia îţi vine să crezi că e posibil să încapă 100 de ani.

Citește și:

N-a fost nevoie să umble prin toată ţara, cum fac alţii, să adune de pe unde poate sau i se iveşte ocazia, tot felul de minunăţii.

Tot ce văd în jurul meu acum şi-a trăit veacul pe Valea Şomuzului, la 15 kilometri de Fălticeni, în diverse gospodării.

Privit în fel şi chip

Unii l-au ajutat în pasiunea sa. “Uite, păstrează tu în colecţia ta ce mi-a rămas de la mama”. „De la bunica”. „Din străbunici”.

Alţii l-au privit ciudat. Ca şi cum el ar fi dat importanţa necuvenită unor fleacuri ieşite demult din uzul actualităţii.

Îmi iau notiţe

Scot caietul şi încep să notez explicaţiile celui care nu mai zâmbeşte, dintr-odată. Şi-a luat mina profesorului de la catedră.

Mişcări ample. Se uită când la mine, când spre lucrurile pe care le descrie. Vorbeşte rar, să fie sigur că reţin esenţa. Nu se pierde în amănunte.

Eu, elevul, îl ascult cu atenţie. Parcă îl văd că după aceea scoate catalogul şi mă chestionează…

Despre lumină

Cel dintâi capitol e dedicat luminii. Se referă la opaiţe. Din lut. În ele se introducea, la început, seul de oaie. Pe urmă apare lumânarea, din aceeaşi materie primă.

Uite şi lumânarea gradată. Era o altfel de unitate de măsurare a timpului. După cum cobora flacăra, îţi dădeai seama cât a trecut.

Felinarul pentru căruţă e şi el prezent. La fel ca şi cel de mai târziu, dotat cu oglindă concavă, sporindu-i fascicolul.

Lampa cu agăţătoare. Se atârna de un cui bătut în tavan. Dar nu oricând, ci numai în duminici şi de sărbători. Atunci familia se aduna şi pâlpâirea flăcării dădea tuturor măcar impresia momentului special.

Urmează lutul

“Aici a fost cândva uliţa olarilor”, se referă la strada pe care se află casa lui. În partea asta a satului erau mulţi meşteri de acest fel.

De la ei a păstrat, spre exemplu, ulciorul pentru vin cu un orificiu în toartă, pe unde lichidul să respire.

Introduceai în corpul lutului o nuieluşă din alun. Puneai apoi vasul în cuptor, la ars. Îl scoteai, iar beţigaşul, deşi victimă sigură a sufocantei călduri, îşi făcuse totuşi datoria.

Apoi fierul

Trecem la obiectele de uz gospodăresc. Fiarele de călcat. Le văd aliniate de-a lungul unei poliţe, fiecare în stilul său.

Primele date vin în legătură cu ceea ce au făcut chinezii, în vechime, ca deschizători în materia asta. Anume oale cu apă fiartă aşezate pe haine, pentru a le îndrepta.

“Maşina de călcat”, din fier, a fost mai întâi încălzită pe plită, înainte să patineze de-a lungul pânzeturilor. Un confrate al ei e mai cizelat. În burta lui aşezai un fel de lingou metalic, încins.

“Pe acesta din urmă l-am găsit la un cizmar. Nu mai avea ce face cu el”. Era cât pe ce să-l arunce, când cineva i-l cere pe nepusă masă. Normal că i l-a dat. “Ce faci cu el?”, l-a întrebat atunci, demult, cizmarul.

Dascălul a luat obiectul şi l-a botezat din nou, după ce îl curăţase de rugină, arătând numai bun de folosit.

Următoarea generaţie este a fiarelor care înghiţeau jăratec.

Amintire de la tatăl său

Un brici. Ai zice că nu e mare lucru de capul lui. Povestea sa e însă legată de tatăl interlocutorului meu. Şi de vremurile când trebuia să te descurci cum poţi, căci la magazine nu-ţi puneai gândul să găseşti.

Era imediat după Al Doilea Război Mondial. “Tata a luat o coasă veche şi din ea a făcut bricul ăsta”.

Calculatorul inspectorilor

Ajung la un obiect foarte greu, deşi ocupă puţin spaţiu. E îndopat cu cifre, aliniate precum nişte manete care se mişcă înainte şi înapoi, de-a lungul corpului semi-rotund, alungit.

“Acesta e primul calculator”, vrea să spună din satul lui.

Pe care îl foloseau inspectorii agricoli cu mai bine de 50 de ani în urmă. Le ziceau în acest fel ţăranilor ce cote au de dat la stat.

Primul cuvânt din Abecedar

Iată un “Abecedar” de la 1900. Primul cuvânt care se învăţa atunci era “Oi”. Deci nu “mama”, cum zice ţâncul după ce s-a şters prima oară la nas.

Cartea are paginile atât de plăpânde, în zdrenţuirea lor, încât mi-e teamă să le ating, să nu cumva să se trasforme pe dată în praf.

Observ în partea a doua, descrise într-un limbaj foarte direct, o serie de întâmplări din viaţa de zi cu zi, dar şi anecdote cu trimiteri la natura umană.

Câteva titluri se referă cu obstinaţie la beţivi. “Era o modalitate de a combate consumul de alcool”, aud precizarea.

Din “Traista lui Esop” răsare pe dată o povaţă.

“Un mare cărturar grec spuse că tot omul poartă cu sine două traiste. Una dinainte şi alta dinapoi. Traista dinainte e cu vieţile altor oameni. Traista din spate e cu vieţile sale. El vede mai lesne cusururile altora, decât pe ale sale”. O lecţie valabilă şi azi.

Principiile omului de la catedră

Vasile Cărăbuş s-a născut în 1954. După exact 20 de ani păşea în şcoala satului său, în calitate de învăţător, după ce absolvise Liceul Pedagogic din Suceava.

“Răspunederea profesorului e foarte mare. Trebuie să ai grijă de elev, pentru că orice eşec al dascălului poate avea consecinţe grave asupra întregii vieţi a copilului”, exprimă crezul său.

“Nu am lăsat niciodată un elev repetent. Pentru că cel din urmă a ajuns mai bine ca primul”, e un fel de a spune că fiecăruia trebuie să-i dai mai întâi şansa, nu să-i pui bariera.

Domnule învăţător Cărăbuş, sper că eu voi obţine o notă bună…