Când o cunoști, și mai ales ascultând-o, îți dai seama că prin fiecare por al ființei sale respiră în ritmul Thaliei.

”De-asta suntem oameni, ca să visăm”

Deși în copilărie a trecut prin asprimea karatelor, ajungând la nivel de campioană europeană a juniorilor. În plus, poezia îi însoțește viața, atât de profund, încât a primit oferta de-a publica, și totodată de-a trăi, în Marea Britanie.

A refuzat, pentru că nu poate sta departe de țara ei. Nu în ultimul rând, premiată pentru dramaturgie, anul trecut, la Sibiu, în sfera teatrului independent. Să facem deci cunoștință cu Sonia Kalman. Actriță la ”Masca”. Ne prezintă spectacolul pasiunii și al ambiției pentru arta scenică.

Citește și: Ramona Bădescu: „Sunt într-o exclusivitate dedicată băiețelului meu!”

Pe parcursul discuţiei noastre a rostit câteva idei pe care le redau, să vedeţi cine e Sonia prin felul în care îşi gândeşte viaţa, meseria şi chiar menirea. „Mi-aş dori ca toţi oamenii să-şi urmeze visul şi să ţină la visul lor. De-asta suntem oameni, ca să visăm”.

Şi încă ceva demn de luat în seamă. „Mulţi spun că scopul principal al actorului e reprezentat de aplauze. Nu cred. Eu cred că scopul este să schimbi ceva în sufletele oamenilor. Dacă dintr-o sală cu 1.000 de spectatori ai reuşit asta, măcar în privinţa unuia, înseamnă că actorul şi-a atins chemarea”.

Modelul care nu se uită

Domnişoara Kalman e încă proaspătă absolventă, o putem conisdera aşa, a Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, fapt împlinit anul trecut.

În existenţa noastră, aşa, în general, nu de puţine ori întâmplarea ne scrie uneori naraţiunea. Aşa şi cu interlocutoarea mea, care ajunge în teritoriul cluburilor copiilor din Bucureşti, mai întâi pe urmele unei colege despre care aflase că merge în mod constant la cursuri de teatru.

„Eram în clasa a VII-a. După primul curs de teatru nu am mai plecat de acolo”. Are o preţuire extraordinară pentru cea care i-a fost nu doar îndrumător, ci, mai presus de orice, şlefuitor de caracter, profesoara Magda Băcescu.

„Dumneaei m-a învăţat să am coloană vertebrală şi să nu mă las dusă de val, de miniună şi de ipocrizie”.

Campioană la Karate

Deşi am în faţă o siluetă mai degrabă plăpândă, aparenţele sunt înşelătoare. În palmaresul Soniei, din perioada adolescenţei, se află un titlu european la Karate, făcând parte din echipa de profil a României. Cu tot cu centura-i maro. Ajunsese şi în faţa celei negre, dar nu a mai dat testul de profil.

La început, intrase într-un club de cartier, ulterior cochetând cu performanţa Rapidului. Un episod destul de lung din viaţa ei, de 12 ani.

Ba chiar ar fi vrut să dea admitere la Colegiul Naţional Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza. Cine ştie, poate acum o întâlneam în cu totul altă ipostază. În trupele speciale?! Surâde.

Numai că în lupta, intuiesc că destul de înverşunată din sufletul ei, între forţa muşchilor şi cea a gestului, a ieşit învingătoare varianta a doua. Nu şi-a închipuit atunci, probabil, ce drum greu o aşteaptă, şi mai ales cât de presărat va fi cu acele praguri care te fac să te întrebi, mai mereu, dacă ţi-ai ales bine destinaţia.

A rămas totuşi cu ceva de pe urma sportului de performanţă. Dârzenia, disciplina şi capacitatea de-a înfrunta inerentele suişuri şi coborâşuri.

Anul când nu s-a putut apropia de scenă

Prima încercare la Teatru a eşuat. Recunoaşte că nu a fost suficient de pregătită când a bătut la porţile facultăţii. Nu numai să spună un monolog sau o poezie, dar nici psihic, se autoanalizează acum.

A urmat un an în care a trebuit să se remonteze. „În anul acela nu am putut să intru într-o sală de teatru. Mi-era ciudă pe mine”.

Se refugiază, dacă se poate spune aşa, în Filozofie, ca studentă. După cele 12 luni ”sabatice”, şi cu forţele refăcute, izbândeşte la următorul examen, la Teatru. Se ridicase, în sfârşit, cortina, iar scena era pe cale să-i aparţină!

Dramaturgul care l-a salvat pe actor

Încă o tuşă importantă e de adăugat la tabloul ei. Cea de dramaturg. Scrisul se poate naşte chiar şi din durere.

Aşterne pe hârtie prima ei piesă, exact în acea perioadă, a post-eşecului. Se intitulează „Femeia care suflă flăcări prin umbrelă”. Este practic un „one woman show”. Ea ar fi trebuit să şi joace rolul pe care îl crease. Dar unde?!

Un prieten îi citeşte textul şi o îndeamnă să îl înscrie într-o competiţie destinată amatorilor, organizată la Casa de Cultură a Studenţilor. Zis şi făcut. Trec câteva luni şi primeşte un telefon. Este invitată la audiţie, a doua zi.

„Prima oară nici nu ştiam cine m-a sunat. Aşteptam un alt telefon, din altă parte. Făcusem o confuzie”. Când îşi dă seama, scoate manuscrisul din sertar şi învaţă toată noaptea textul.

A doua zi, în faţa juriului, a simţit pur şi simplu că a intrat în transă. „Nu-mi mai amintesc nimic. Uitasem o parte din text”. A improvizat. Şi-a dus spectacolul până la capăt, în aplauzele auditoriului, mai bine de-o oră. ”Nici nu știu când a trecut!”. Abia după aceea află, stupefiată, de la cei din jur, cum timpul căpătase pentru ea o altă valoare.

Se gândeşte puţin. A fost un altfel de examen, numai că de data asta reuşise. Şi îşi dovedise legătura indestructibilă cu arta scenică.

O mică paranteză. Fata asta cu privirea înflăcărată de propriile-i cuvinte a fost premiată anul trecut, la Sibiu, pentru piesa al cărei titlu este „Să nu-ţi faci alţi Dumnezei în afară de tine”, scrisă pe profilul teatrului independent.

Lacrimi de fericire şi de suferinţă

Şi dacă tot am adus vorba de teatrul independent, atunci neapărat să urmărim paşii Soniei, în anii facultăţii, exact în acest areal, cu frumuseţea şi cu idealurile sale, dar şi cu umbrele.

Se adunau câţiva colegi, învăţau un text, tot ei amenajau scenografia, cu minimum de cuie bătute într-un scaun. „Pentru tinerii actori e foarte dificil să găseşti un job. Mulţi fac teatru independent din necesitate. Dar e adevărat că se şi simt apropiaţi de acest gen”, atât de liber.

Nu există ideea de salariu. Dacă ai găsit unde să joci, un spaţiu cel mai adesea neconvenţional, numeri la final banii obţinuţi din bilete. După ce îi dai proprietarului partea, ca o chirie pe seara respectivă, există riscul să pleci acasă cu mai nimic.

„Au fost luni când abia scoteam 200 de lei”. Banii aceştia erau pe o lună întreagă, să fie clar. Nu de puţine ori i-a fost jenă să-i ceară mamei bani, să aibă ce să mănânce. A preferat să muncească în altă parte, să-şi câştige pâinea.

Cu toate astea, de visul ei s-a ţinut cu dinţii. Lacrimile pe care i le intuiesc acum în ochi, jucându-se, ba să răsară, ba reţinute de timiditate, sunt un amestec de fericire şi de suferinţă.

La „Masca”

La Teatrul „Masca” e de anul trecut, din septembrie, în urma unor probe la care s-a dus cu un sac plin cu emoții. „Ştiţi cum am scăpat de emoţie? Mi-am dorit să nu reuşesc, şi atunci m-am eliberat”, e şi asta o metodă de luat în seamă.

Apeciază locul acesta pentru că aici tinerilor li se dau şanse. „Tinerii vin la repetiţii cu potenţial, cu dorinţă şi cu multă energie”.

Universul exprimării i s-a lărgit dintr-odată. Urcă pe catalige, e inclusă în spectacolele de statui vivante. În paralel joacă şi rolul Hyppolitei din “Visul” lui Shakaespeare. ”Sunt în plină șlefuire”.

„Pregătim foarte multe spectacole pentru exterior”. Festivalul de statui vivante al Teatrului „Masca” e programat vara aceasta între 11 şi 17 iunie, în multe locuri din Capitală, şi în parcuri, şi în Casa Cesianu.

Cel mai greu e să taci

Urmează, în cadrul acestui material, să mă refer la trăirile actorului, un capitol aparte al unei tinere care se defineşte perfecţionistă. „Nu am pace lăuntrică dacă nu mi-a ieşit bine ceva, oricât de mărunt”.

Fără să fie depresivă, în esenţă, recunoaşte că se retrage uneori în unghere ale reflecţiei, cotrobăind adânc în propria-i fiinţă.

„Sunt lucruri care te pot destabiliza, ca om. Trebuie să te reactivezi. Cred că toţi actorii trec prin asemenea momente”.

Visează rolurile, scena, colegii. Noaptea, în somn. Construcţia unui rol înseamnă întâlnirea cu propriul eu. „Nu pot întruchipa personaje care nu au legătură cu mine”.

Există şi o altă modalitate de a te întâlni cu personajul tău. Cum a fost înaintea spectacolului de licenţă, când a trebuit să intre în pielea unei bucătărese. A stat atunci, trei zile, în bucătăria unui restaurant din Bucureşti. Nu numai ea, şi colegii ei de promoţie. „Am vrut s-o înţeleg pe Kati, în abilităţi, în trăsăturile psihice. Ea era rolul meu”.

Deşi noi, spectatorii, credem că cel mai greu e să memorezi textul, actorul ne spune cu totul altceva. De învăţat, e simplu, o faci de-a lungul repetiţiilor, stabileşti o serie de conexiuni între replicile tale şi ale celorlalţi. Mult mai complicată e construcţia personajului. Să intri în pielea lui.

Dar, dintre toate, cel mai dificil e să taci. Pe scenă. Acelea sunt momentele în care se creează un flux între actor şi spectatori. „Când taci trebuie să fii acolo, pe scenă, cu toată fiinţa ta”, demonstrând că ai înţeles spiritul textului.

„N-o atinge, că a stat pe jos!”

Au fost situaţii în care unii spectatori au venit la ea, sau la alţi colegi de-ai ei, după reprezentaţie, şi i-au felicitat. „Gesturi care îmi fac viaţa frumoasă”.

Ce te faci în momente total opuse? Că sunt şi dintre acestea. S-a întâmplat, de pildă, când actorii coborau în mijlocul publicului, să îi ţină de mână pe oameni şi să cânte împreună cu ei.

Eroina materialului de faţă ajunge în dreptul unei fetiţe şi vrea s-o atingă. Dar în acea fracţiune de secundă tatăl micuţei se preface în scut şi-i spune propriului copil să nu întindă, la rându-i, mâna.

„N-o atinge, că a stat pe jos!”. Ca şi cum actriţa, care făcuse tot felul de tumbe pe scenă, ar fi fost murdară. „M-am simţit atunci asemeni unui maidanez plin de purici”.

“Eu nu pot să plec din ţara mea!”

Scrie poezii din şcoala generală. „Prima mea poezie a fost despre tramvaiul 24, care întorcea în dreptul şcolii mele”.

Sute de poeme, de gânduri. Pe multe le întâlneşti deja în paginile Internetului. Sunt portaluri de poezie. S-a făcut remarcată, prin profunzimea gândurilor, în faţa unei edituri din Marea Britanie.

“M-au contactat şi mi-au promis că mă publică, dar să mă mut în Anglia”. Ba chiar îi spuseseră şi câţi bani o să câştige.

Şi tu ce ai făcut? “Am refuzat”. De ce? “Eu nu pot să plec din ţara mea!”. A fost în vacanţă două săptămâni, în Italia, şi simţea că se “usca de dor”.

Pentru mama

Vorbeşte de mama ei care, la început, n-a fost de acord să-şi vadă fiica actriţă. “Orice altceva ar fi vrut să fac, dar nu meseria asta”. Abia a convins-o să vină atunci, la Casa Studenţilor, când şi-a prezentat propria piesă.

Când au izbucnit aplauzele, mama se mândrea. „Fiica mea!”. De data asta, intervievata nu mai are putere să se lupte cu lacrimile…

Mama, cea care vine la fiecare rol al copilei sale. Îl vede chiar și de câte cinci-şase ori. Spectacolul Soniei Kalman e abia la început!